Vânatul

 

 

Cerbul comun (Cervus elaphus L.)

Cervus elaphus

Denumire: 

  • Masculul se numeşte cerb sau taur
  • Femela ciută sau cerboaică
  • Puiul sub un an viţel sau viţea
  • Cerbul sub 2 ani cerbulean sau coldan
  • Femela de aceeaşi vârstă junincă

Masculul mai este numit bou, iar femela vacă. În funcţie de vârstă şi de trofeu, masculii mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de cerbi capitali sau cerbi de selecţie, cerbi suliţari, furcari, de şase, de opt.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Cerbii sunt mai mari decât ciutele şi prezintă, spre deosebire de acestea, coarne, care sunt caduce. şadar, dimorfismul sexual este evident.

Culoarea ambelor sexe este brună-roşcată vara, iar în sezonul rece brună-cenuşie, până la brună-închis. Doar viţeii, care au la naştere 7-9 kg, prezintă fenomenul de homocromie în primele 3 luni, pe fondul brun fiind prezente şiruri de pete alb-gălbui,care imită perfect imaginea razelor de soare ce ajung la sol prin frunzişul arborilor din pădure. Oglinda, pata de culoare alb-gălbuie din regiunea cozii, este mai vizibilă iarna şi vara, la ambele sexe.

Ca ordin de mărime, masculii au greutatea cuprinsă între 180 şi 300 kg, pe când femelele au doar 90 -150 kg.

Masculii pierd coarnele anual, începând de la sfârşitul lunii februarie, în cazul celor mai viguroşi şi al celor mai bătrâni, până în aprilie şi chiar până în luna mai, în cazul celor mai slabi şi a celor mai tineri.

La viţei, atunci când împlinesc vârsta de un an, deci prin luna mai, începe creşterea primului rând de coarne. În luna septembrie, această creştere este finalizată, dar coarnele se curăţă pe tot parcursul lunii. Primul rând de coarne curăţate se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă de suliţe, de 20-40 cm lungime, fără rozete. Acest rând de coarne cade în luna mai a anului următor, deci la vârsta de doi ani, urmând imediat creşterea celui de-al doilea rând de coarne, care se termină în luna august, în cel de al treilea an de viaţă. Aceste coarne sunt deja curăţate la 1 septembrie, pe când la cerbii de un an sunt încă în păr.

Observaţia este foarte importantă pentru operaţiunea de selecţie a cerbilor tineri, în funcţie de calitatea suliţelor şi de stadiul curăţirii acestora. Astfel, cerbii cu suliţe curăţate la începutul sezonului de vânătoare (1 septembrie) sunt de doi ani şi de selecţie, spre deosebire de cei de un an, care încă nu le au curăţate.

Longevitate: Este apreciată în libertate la maximum 18-20 de ani, însă în natură rar poate fi atinsă această vârstă.

Între 12 şi 14 ani cerbii sunt la apogeu, după care intră,treptat, în decrepitudine.

Vârsta exemplarelor vii se apreciază cel mai sigur după aspectul exterior şi trofeu , iar cea a animalelor împuşcate după uzura danturii şi anumite elemente ale trofeului. La masculii în viaţă, vârsta mai poate fi apreciată şi după pecetea cornului căzut, care este convexă la cerbii tineri, dreaptă la apogeu şi concavă la bătrâneţe.

Sunete: Sunt diferite de la o situaţie la alta.

În perioada împerecherii masculul mugeşte, boncăneşte sau boncăluieşte. Speriat, scoate un brăhnit nazal, ca de altfel şi femela. Când este gonită de cerb sau devine suspicioasă, cerboaica brăhneşte scurt, iar în situaţia în care este prinsă emite un brăhnet prelung, văitător. Viţelul prins de om, de câine sau de prădători se vaită.

Urme: Cerbii au urmele asemănătoare, ca formă, cu ale mistreţilor capitali

Nu pot fi însă confundate, deoarece la cerb sunt puţin mai mari, iar pintenii sunt aşezaţi mai departe, cu amprenta, sub formă aproximativ rotundă, lăsată în spatele urmei copitei. În plus, pasul este mai lung (60-80 cm) şi înclinarea vârfului unghiei faţă de direcţia de deplasare mai puţin accentuată, pe când la mistreţ pasul este mai scurt

(25-45 cm) şi înclinarea urmei spre exterior mai pregnantă. Urmele lăsate de cele două sexe se deosebesc uşor între ele, ca mărime şi formă, cum se pot deosebi de altfel şi urmele lăsate de exemplarele bătrâne faţă de cele tinere.

Excrementele se deosebesc, de asemenea, vizibil între sexe. La mascul sunt scurte, mai groase şi au un cap ascuţit, iar celălalt concav. La ciute, acestea sunt mai lungi, mai subţiri şi au ambele capete convex-rotunjite.

În locurile de boncănit, dar nu numai, prezenţa cerbilor masculi se mai poate constata şi după urmele lăsate prin frecarea coarnelor de arborii tineri şi arbuşti, după vetrele de boncănit, după scăldători şi chiar după mirosul lăsat.

Simţuri: Cerbii au mirosul excelent, auzul bun şi văzul suficient de bun.

Habitat: Cerbul, care la origine a fost un animal de joasă altitudine, a fost împins treptat, de civilizaţie, către zonele montane şi chiar subalpine. Acum cerbul este adaptat perfect zonelor de munte cu păduri întinse, care cuprind parchete şi enclave, precum şi izvoare cu apă, aşadar zonelor care-i asigură concomitent condiţiile necesare de linişte, de adăpost şi de hrană. De aici şi-a extins arealul natural în jos, în multe zone de deal. La câmpie a fost reintrodus după 1980, iar populaţiile înfiinţate sunt deja stabile. Practic este întâlnit, în prezent, din golul de munte până în Lunca Dunării şi Dobrogea. Singura condiţie care pare să nu-l satisfacă pe deplin în zona de câmpie este lipsa de linişte, mai ales în pădurile cu suprafaţa sub 1000 ha.

Hrana: Este exclusiv vegetală. Deficitară devine pentru cerb, ca de altfel şi pentru celelalte specii plantivore, în perioada critică de iarnă. De aceea, este suficient să fie abordată analiza acesteia iarna, când se compune preponderent din lujeri, muguri şi uneori din scoarţă de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diverse ierburi uscate şi plantele verzi cultivate în zonele agricole. Ghinda şi jirul constituie, în anii cu astfel de fructificaţii, hrană de bază. Acceptă şi reacţionează bine şi la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare, suculente şi concentrate.

Duşmani: Lupul este duşmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse produc însă şi râşii, şi chiar urşii. Mai nou, câinii de la stâne şi cei semisălbăticiţi, precum şi şacalul apărut în multe zone de joasă altitudine, tind să concureze lupul, mai ales în ceea ce priveşte prădarea viţeilor.

Sociabilitate: Cerbul este un animal sociabil din toamnă până în primăvară, perioadă în care masculii se grupează în cârduri de tauri, conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. În cârdurile de ciute sunt mestecaţi întotdeauna viţei şi uneori, cerbi din al doilea an. Doar cerbii bătrâni şi cei foarte puternici trăiesc solitar. Cârdurile se constituie după oncănit şi se desfac după ce zăpada s-a topit, pe la sfârşitul lunii aprilie.

În perioada împerecherii, cerbii puternici stăpânesc haremuri mici de ciute (1-3exemplare), mari (4-8) sau foarte mari (peste 10).

Reproducere: Împerecherea începe în luna septembrie mai întâi în zonele de joasă altitudine (după 1-5 septembrie), apoi şi la munte (după 15 septembrie), terminându-se înainte de jumătatea lunii octombrie. Frigul poate declanşa fenomenul cu câteva zile mai devreme, iar căldura îl poate amâna. Pe timp călduros, pe ceaţă, pe burniţă şi pe ploaie, împerecherea se desfăşoară în linişte, lăsând impresia că, pentru moment, boncănitul a încetat. În realitate împerecherea continuă fără boncănit puternic, ci mai slab şi uneori doar mimat. Boncănitul începe din momentul în care prima femelă intră în călduri şi durează până ce ultima dintre acestea este împerecheată.

Din acest motiv, în zonele cu densităţi mari de cerbi boncănitul este mai puternic şi ţine, de regulă, câteva zile în plus.

Între tauri se duc, în această perioadă, lupte aprige, supremaţia cârdurilor dobândind-o doar cei mai puternici. Este de reţinut că, în toată perioada de goniţă, cerbii emană un miros specific, perceput de la distanţă chiar şi de către om.

Gestaţia durează 34 de săptămâni, iar fătarea are loc în luna mai-iunie. Ciutele fată de regulă câte 1-2 viţei, foarte rar 3, iar aceştia îşi pot urma mama, pe distanţe scurte, după 1-2 ore de la naştere.

Viţelul, protejat prin homocromie şi prin mirosul slab emanat în primele zile din viaţă, are obiceiul de a rămâne nemişcat în caz de pericol.

Obiceiuri: Are activitate crepusculară, nocturnă şi aurorală. Sezonier face deplasări lungi, uneori de peste 10 km pentru iernare în condiţii mai favorabile. De asemenea, în perioada împerecherii masculii învinşi se deplasează la distanţe mari în căutarea ciutelor fără tauri.

Vânare: Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncănit.

Se impune a fi reţinut faptul că aproximativ 70% din cota de recoltă la tauri ar trebui extrasă prin selecţie .

Toată cota de recoltă la femele este însă obligatoriu să fie extrasă prin selecţie. În plus, pentru gestionarea raţională a speciei, se impune a fi extraşi masculii de selecţie înainte şi la începutul perioadei de boncănit, iar cei e trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai târziu, pentru a fi lăsaţi încă un sezon să-şi transmită caracterele plus. O altă perioadă favorabilă selecţiei este după cârduire (1-15 noiembrie), când prin comparaţie se pot alege mai corect exemplarele tarate, bolnave sau cu trofee necorespunzătoare vârstei şi calităţii populaţionale.

Vânarea se face cu armă ghintuită, de la calibrul 7 x 57 în sus.

Metodele de vânătoare admise sunt pânda şi dibuitul, cu sau fără chemătoare pentru ademenire.

Împuşcarea la goană este interzisă prin lege.

Trofeul convenţional îl constituie coarnele cu craniu sau cu parte din acesta.

Trofeele neconvenţionale sunt „perlele” (caninii atrofiaţi) prezente la aproape toate exemplarele din ambele sexe, părul din coamă şi „crucea Hubertus” la exemplare bătrâne .

Mergi sus

 

Cerbul lopătar (Dama dama L.)

Denumiri:cerbul lopatar Masculul se numeşte cerb lopătar, lopătar sau taur de lopătar, iar femela ciută de lopătar, lopătăriţă sau vacă de lopătar. . Puiul se numeşte viţel şi,respectiv, viţea până la vârsta de un an, specificându-se, pentru mai multă acurateţe, „de lopătar”. . Femela între 1 şi 2 ani se numeşte junincă, iar masculul de aceeaşi vârstă cerbulean, în ambele cazuri fiind indicată adăugarea cuvintelor „de lopătar”.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Dimorfismul sexual este, ca şi în cazul cerbului comun, accentuat.

Masculii sunt mai corpolenţi (40 - 100 kg) şi purtători de coarne caduce, comparativ cu femelele care sunt mai mici (25 - 45 kg) şi lipsite de coarne. Blana de vară are cel mai adesea culoarea brună-roşcată, cu pete albe pe spinare şi pe flancuri. Ventral şi pe partea interioară a picioarelor culoarea este mult mai deschisă, până la alb. Blana de iarnă are culoarea brună-cenuşie pe spinare şi albă pe burtă şi pe faţa interioară a picioarelor. La lopătar sunt întâlnite, relativ frecvent şi cazuri de albinism şi de melanism. Oglinda este evidentă atât vara, cât şi iarna, la ambele sexe. Masculii au coarne lăţite de la mijlocul prăjinii spre vârf. Ei le pierd în perioada aprilie-iunie, dar se regenerează complet până în august-septembrie.

Longevitate: Este apreciată la 18-20 de ani ca şi în cazul cerbului comun, ceea ce în libertate pare totuşi exagerat. Cert este că valoarea maximă a trofeului se obţine la 9-10 ani. Vârsta exemplarelor vii se apreciază, în principal, după aspectul exterior şi după dezvoltarea trofeului , iar a celor împuşcate după uzura dentiţiei şi după aspectul unor elemente ale trofeului (grosimea şi lungimea cilindrului frontal, sudura oaselor, mărimea lopeţilor etc.). Cu aproximaţie, se poate stabili vârsta şi în funcţie de pecetea prăjinii căzute (convexă la exemplarele tinere, concavă la cele foarte bătrâne).

Sunete: Taurul de lopătar boncăneşte în perioada împerecherii, dar boncănitul acestuia seamănă mai mult cu un grohăit neclar, decât cu un muget în adevăratul sens al

cuvântului. Când este speriat sau surprins scoate un brăhnit nazal scurt, asemănător cu cel al cerbului carpatin. Ciuta brăhneşte şi ea când este speriată sau devine suspicioasă.

Ca şi puiul, se vaită în situaţia în care este prinsă.

Urme: Sunt asemănătoare ca formă cu ale cerbului comun, cu deosebirea că sunt mai mici şi mai lunguieţe . În plus, perniţa se apropie ca lungime de jumătatea copitei, pe când la cerbul carpatin are aproximativ o treime din lungimea acesteia. Practic nu există riscul confundării urmelor de lopătar mascul cu cele de junincă sau de viţel de cerb comun. Cel mult, urmele de lopătar mascul neclare pot fi confundate cu cele de porc sau de berbec domestic. Cele de lopătăriţă sunt asemănătoare cu cele de oaie şi de capră domestică, de care însă se deosebesc uşor ca formă

Excremente: Sunt asemănătoare la ambele sexe. Nu există riscul confundării acestora cu cele ale cerbului comun, datorită mărimii. Se apropie mai mult de cele ale căpriorului. Pentru începători există riscul confundării lor cu excrementele de capră domestică.

Simţuri: Sunt aproape la fel de agere ca şi la cerbul comun. Mirosul îl are foarte fin, iar auzul şi văzul bune.

Habita: Optime pentru lopătar s-au dovedit, în România, pădurile de foioase din zonele de joasă altitudine, cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 1000 ha, în care sunt intercalate enclave şi surse de apă, mai ales dacă sunt înconjurate de terenuri cultivate agricol. Nu-l satisfac terenurile situate la peste 500 m altitudine, din cauza climei mai aspre şi a lupului cu care nu poate coabita. Deşi femelele sunt ataşate locului de trai, dacă intervine vreo conturbare a liniştii migrează spre zone destul de îndepărtate.

Hrană: Este considerat mai puţin pretenţios, din acest punct de vedere, decât cerbul comun şi căpriorul, putându-i elimina din teren prin consumul a tot ceea ce aceştia ar putea consuma. Se înţelege că un astfel de fenomen nu poate să apară decât în condiţii de densitate mare de lopătari. Specie alohtonă, originară din zona mediteraneană, mai poate defavoriza cerbul comun şi căpriorul şi prin deranjul pe care-l produce datorită comportamentului său activ, mereu în mişcare. Hrana de bază o constituie, în perioada de iarnă, lujerii, mugurii şi coaja arborilor tineri, ierburile uscate şi părţile plantelor care se menţin verzi în pădure, precum şi cerealele cultivate toamna în câmpul agricol. Reacţionează bine şi este puţin pretenţios faţă de hrana complementară administrată de om.

Duşmani: Cel mai periculos duşman pentru lopătar pare să fie, în prezent, câinele hoinar. Aceasta fiindcă lupul şi râsul nu se suprapun, de regulă, ca areal, peste arealul lui. Atunci când arealurile acestor specii se suprapun, pericolul pentru lopătar este extrem de mare. Mai recent, şacalul a completat lista duşmanilor naturali, periculoşi pentru specie. Dintre duşmanii naturali mai puţin periculoşi fac parte vulpea şi chiar pisica sălbatică, deoarece pot ataca viţeii de cerb lopătar în primele săptămâni de viaţă.

Sociabilitate: Este un animal sociabil. Trăieşte, din toamnă până primăvara, în cârduri formate din ciute, viţei şi suliţari şi, separat, în cârduri compuse din tauri. Taurii bătrâni se grupează în grupuri mici, de 2-3 indivizi, în timpul iernii, am văzut cârduri de tauri, pe câmp de 60-70 exemplare rar întâlnindu-se şi solitari. În perioada împerecherii structura socială se modifică.

Reproducere: Împerecherea are loc în a doua jumătate a lunii octombrie şi chiar în primele zile ale lunii noiembrie. Masculii se luptă, mai frecvent şi mai aprig decât cerbii comuni, pentru stăpânirea haremurilor de ciute. Se întâlnesc, în această perioadă, cârduri de ciute şi masculi reproducători pe aceeaşi suprafaţă de boncănit, nu doar masculul şi ciutele lui.

Gestaţia durează 33 de săptămâni, aşa încât fătarea are loc în luna mai-iunie.

Lopătăriţa fată de regulă 1-2, foarte rar 3 viţei.

Obiceiuri: Are atât activitate nocturnă, cât şi diurnă. Prezintă particularitatea de a ţopăi când se deplasează, cu coada întinsă orizontal, ori ridicată în sus. Prin modul de deplasare pare să deranjeze celelalte specii de vânat, care ziua se odihnesc.

Vânare: Perioada şi metodele de vânare sunt aceleaşi ca şi la cerbul carpatin, exceptând ademenirea cu chemătoarea, practicată de foarte puţini vânători. Armele folosite pot avea calibru mai mic, dar oricum peste 6,5 x 57. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu, ori cu parte din acesta .

Consideraţiile privind procentele din cota de recoltă ce se impun a fi extrase selectiv, avansate în cazul cerbului comun, rămân valabile şi pentru cerbul lopătar, ca de altfel şi criteriile de selecţie după forma şi mărimea trofeului comparativ cu vârsta .

Ocrotire şi îngrijire: Cerbul lopătar trebuie apărat împotriva duşmanilor naturali periculoşi (lupi, şacali, câini), a braconajului şi a concurenţei la hrană produsă de animalele domestice introduse la păşunat în pădure.

Ca şi în cazul cerbului comun, trebuie acordată atenţie deosebită vânării selective şi extragerii unor cote raţional structurate pe sexe, clase de vârstă şi clase de calitate a trofeelor.

Atenţia principală trebuie îndreptată înspre combaterea eficientă a prădătorilor săi, care pot face să migreze şi ultimul lopătar rămas în viaţă dintr-un teren de vânătoare.

Mergi sus

 

Căpriorul (Capreolus capreolus L.)

caprior capreolusDenumiri: Masculul se numeşte căprior sau ţap roşu, femela căprioară sau capră roşie, iar puiul ied şi, respectiv, iadă. Ţapii tineri, cu coarnele sub formă de suliţe, se mai numesc suliţari sau ţepuşari, iar cei cu două terminaţii furcari. Ţapul tânăr se mai numeşte şi ţăpuc.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Dimorfismul sexual este evident datorită coarnelor care la ţap sunt considerate, ca şi la celelalte cervide, o exteriorizare a caracterului sexual secundar.

Ţapul, de 20 - 30 kg, este, de asemenea, uşor mai mare decât femela, care are doar 18 -25 kg. Vara culoarea ambelor sexe este roşie-brună sau roşie-cărămizie, iar iarna devine cenuşie, cu oglinda albă, foarte vizibilă. Se susţine că oglinda caprei este mai mare decât oglinda ţapului şi de o formă puţin diferită. Schimbarea părului are loc în septembrie-octombrie şi aprilie – mai. Iezii, care au la fătare 1,2 – 1,6 kg, prezintă fenomenul de homocromie până în jurul vârstei de 3 luni.

Primele coarne, sub formă de butoni sau de suliţe scurte fără rozetă, de 1,0 – 2,0 cm, cresc pe cilindri frontali de prin august-septembrie până în decembrie-ianuarie din primul an de viaţă. După căderea acestora, în ianuarie-februarie începe să crească cel de-al doilea rând de coarne, care sunt curăţate în mai-iunie, când căpriorul împlineşte vârsta de un an. Aceste coarne au formă de suliţe sau de furci, de 8-15 cm lungime, şi au rozetele deja schiţate. Ele cad la sfârşitul toamnei, prin luna noiembrie.

Longevitate: Este apreciată la 12-15 ani. Trofeele cele mai puternice sunt dezvoltate la 6-8 ani. Începând de la vârsta de 8 ani, trofeul masculilor intră în regres ca urmare a îmbătrânirii. Vârsta se apreciază uşor după uzura dentiţiei la exemplarele împuşcate, iar la cele în viaţă în funcţie de aspectul exterior şi trofeu.

Sunete: Când se sperie sau când i se pare ceva suspect, atât ţapul cât şi capra brăhnesc sau latră. Capra brăhneşte mai îndelung şi pe un ton mai văitat decât ţapul, care brăhneşte mai scurt şi mai grav. Iedul îşi cheamă mama printr-un piuit înalt ca tonalitate, iar mama îşi cheamă iedul printr-un piuit mai discret. În timpul împerecherii, sunetele scoase de capră şi de ţap sunt diferite, după cum se cheamă între ei ori se aleargă.

Urme: Sunt inconfundabile, putându-se deosebi cu uşurinţă de urmele altor specii. Mai dificilă este deosebirea urmelor lăsate de mascul, de cele lăsate de femelă.

În fugă copita se despică şi sunt imprimaţi pintenii, pe când la mersul liniştit se imprimă doar copita strânsă.

Ţapul îşi mai deconspiră prezenţa în teren prin semnele frecării coarnelor de puieţi, arbuşti, tufişuri etc., ca modalitate de marcare a teritoriului, şi curăţirii coarnelor de piele.

Excremente: Sunt asemănătoare cu cele de oaie, fiind însă mai mici.

Diferenţierea se face uşor prin introducerea acestora în apă clocotită, mirosul degajat de cele de oaie fiind inconfundabil.

Biotop: Căpriorul preferă pădurile şi crângurile, de la munte până la câmpie, precum şi vastul spaţiu agricol din zona de câmpie. Mai este întâlnit şi în pădurile, în grindurile şi în incintele cultivate agricol din Delta Dunării. Foarte favorabile pentru specie sunt însă trupurile mici de pădure, situate în mijlocul terenurilor cultivate agricol, de la câmpie şi de pe coline.

Hrană: Ierburile, frunzele, lujerii, mugurii şi, mai rar, coaja unor arbori şi arbuşti tineri constituie hrană de bază în timpul iernii. La aceste sorturi se mai adaugă fructele de lemn câinesc, de măceş, de păducel, de arţar, ghinda, jirul şi altele asemenea. În câmpul agricol se hrăneşte cu gramineele verzi, însămânţate toamna, cu alte plante cultivate şi cu plante din flora spontană.

Vara preferă culturile agricole (de grâu, de ovăz, de soia etc.), în care, datorită modului selectiv de hrănire, nu produce prejudicii.

Duşmani: Braconierul, lupul, câinele hoinar, şacalul, vulpea, pisica sălbatică, dar şi jderul şi mistreţul pentru iezii neajutoraţi sunt potenţiali duşmani ai speciei. Dacă zăpada este mare şi de lungă durată, căpriorii pot fi prinşi şi omorâţi relativ uşor,deoarece intervin, dincolo de efectul stânjenitor al stratului de omăt, inaniţia şi îmbolnăvirea multora dintre exemplarele tinere sau foarte bătrâne.

Sociabilitate: În timpul iernii căpriorii se strâng în cârduri (ciopoare), de până la 30 indivizi şi chiar mai mulţi, aparţinând ambelor sexe. În afara acestei perioade, exceptând perioada de împerechere, ţapii trăiesc izolat sau în preajma unei capre. Ţapii îşi marchează teritoriul, prin frecarea puieţilor şi tufelor cu coarnele, şi îl apără împotriva eventualilor intruşi.

Reproducere: Alergatul la căprior are loc în iulie-august, de regulă ziua. Doar arareori, când este lună plină, alergatul se continuă şi noaptea. În această perioadă sunt observabile în iarbă aşa-numitele „inele de alergat”, sub formă de cercuri cu diametrul de câţiva metri (5-8 m).

Femelele rămase nefecundate în iulie-august au o a doua perioadă de

împerechere în noiembrie-decembrie, mai greu de observat.

La cele fecundate în iulie-august, embrionul rămâne în stare latentă timp de circa 4 luni. Din noiembrie-decembrie embrionii se dezvoltă normal, indiferent de data împerecherii, astfel încât, după circa 5 luni, caprele nasc cel mai adesea 2 iezi, dar şi 3 sau doar unul (majoritatea în luna mai). Gestaţia durează, aşadar, fie 9 luni, fie 5 luni, după caz.

Vânare: Sunt admise, ca metode de vânătoare, doar pânda şi dibuitul. Este admisă folosirea chemătorilor (mecanice), cu ajutorul cărora se poate ademeni ţapul, prin imitarea glasului femelei în călduri sau al femelei alergate ori a iedului. La căprior este indicat să se tragă cu glonţ, de la calibru 5,6 x 43 în sus, dar este admisă şi vânarea cu proiectil unic tras din arme lise. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu parte din acesta. Selecţia masculilor, ca şi în cazul celorlalte specii de cervide, se face după aspectul exterior al corpului şi al trofeului.

Considerentele şi procentele privind selecţia sunt aceleaşi ca şi în cazul cerbului comun şi lopătarului.

Mergi sus

Mistreţul (Sus scrofa L.)

mistretul sus scrofaDenumiri: Masculul se numeşte mistreţ, porc mistreţ, gligan, vier sau solitar,femela mistreaţă sau scroafă, puii sub 6 luni purcei, iar cei de 6-12 luni godaci, grăsuni,groştei sau bârlingi.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Conformaţia mistreţului este uşor de recunoscut. Profilul acestuia reflectă într-o mare măsură influenţele condiţiilor de mediu în care a evoluat şi trăieşte.

Prezintă un aspect general masiv, uşor aplatizat lateral, mai mult înalt decât gros, care lasă impresia de putere şi de mobilitate, fiind conformat perfect pentru râmat şi pentru străpungerea desişurilor. Dimorfismul sexual este slab evident, după formă şi după colţi.

Culoarea generală este brună-cenuşie, brună-roşcată, brună-închis, uneori aproape neagră. Sunt rar întâlnite şi exemplare foarte deschise la culoare, precum şi cazuri de albinism.

Colţii apar la mistreţ în jurul vârstei de 10 luni, dar încep să se tocească la 16 luni. În continuare ei cresc în lungime până la vârsta 7-8 ani, atâta timp cât creşterea acestora depăşeşte tocirea lor. După această vârstă optimă de împuşcare a vierilor pentru trofeu, mistreţul se mai menţine 3-4 ani în putere, ca ulterior să intre în decrepitudine. În această perioadă, tocirea egalează creşterea colţilor, ca apoi să o depăşească şi trofeul să înregistreze o scădere din ce în ce mai evidentă în lungime şi ca valoare. Scroafele au însă colţi cu rădăcină care se închide cu vârsta, fără posibilitate de creştere după 5-6 ani.

Greutatea vierilor poate atinge şi chiar poate depăşi, în situaţii de excepţie, 300 de kg, pe când a femelelor, chiar foarte dezvoltate, este de maximum 150 - 180 kg. De regulă, vierii puternici au circa 150 - 200 kg, iar scroafele adulte 120 - 150 kg.

Longevitate: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18-20 de ani. În captivitate însă, această vârstă este frecvent depăşită, fiind citate, în literatură, longevităţi de 30 de ani în grădini zoologice.

Sunete: Cele scoase de mistreţi seamănă, până la identitate, cu cele ale porcului domestic. În ciurdă, atunci când mănâncă liniştiţi, purceii care sug şi scroafele care alăptează scot grohăituri uşoare, profunde, de bună dispoziţie. Mai stridente sunt guiţăturile purceilor care s-au pierdut sau care solicită insistent să sugă. Scroafele emit un grohăit scurt şi adânc când au intenţia de a-şi avertiza semenii ori de a speria duşmanii. Dacă intenţia este de a preveni ciurda asupra vreunui pericol, scroafa pufăie puternic. Pufăie a avertisment şi atunci când un anume detaliu necunoscut i-a stârnit suspiciunea.

Când mistreţii sunt atacaţi scot „zgomote de os”, de fapt un scrâşnet din măsele, iar când sunt puşi în dificultate, guiţă ca şi porcul domestic. Doar vierii maturi nu se tânguie niciodată.

Urme: Amprentele „tipar” şi urmele „pârtie” seamănă oarecum cu cele de cerb, dar nu pot fi nicidecum confundate cu acestea. Diferenţele au fost deja descrise în textul destinat urmelor cerbului.

Râmăturile, alte indicii alimentare, excrementele şi semnele lăsate pe arbori, la scăldători, la locul de hrănire şi la trecători, constituie tot urme ale prezenţei ori trecerii mistreţului, care, analizate, ne dau informaţii complexe privind existenţa acestuia.

Simţuri: Mistreţul are atât mirosul, cât şi auzul foarte fine. Văzul în schimb este mai slab, sesizând bine doar obiectele în mişcare. Are însă o memorie aparte a locului, astfel încât descoperă uşor orice detaliu nou apărut în peisaj.

Habitat: Preferă pădurile întinse de foioase şi de amestec, dar se localizează frecvent şi în trupurile mici de pădure, dacă sunt dese, precum şi în stufărişuri şi în plauri. Uneori este întâlnit în lanurile întinse de cereale şi în terenurile lăsate pârloagă din vastul câmp agricol. Datorită amplitudinii ecologice foarte mari, arealul mistreţului se întinde practic din golul de munte până pe ţărmul mării.

Este ataşat locului de trai numai în măsura în care acesta îi oferă condiţiile minime necesare vieţuirii (hrană, linişte şi adăpost). În situaţiile în care aceste condiţii nu îl satisfac, acesta se deplasează până la 20 - 30 km şi chiar mai mult, în căutare de locuri mai favorabile.

Hrana: Mistreţul este omnivor tipic şi mănâncă aproape tot ceea ce este comestibil, la suprafaţa solului şi din sol. Hrana din sol o descoperă după miros, o scoate cu râtul, dar şi prin scurmare cu piciorul din faţă, o alege superficial, folosinduse de rât şi de limbă, şi o ingerează în amestec cu pământ, folositor digestiei. Constituie hrană pentru mistreţ: verdeţurile şi chiar lujerii unor specii forestiere, rădăcinile, rizomii, bulbii şi tuberculii, fructele cărnoase, nucoase şi seminţele forestiere, cerealele şi seminţele agricole, ciupercile, animalele nevertebrate şi vertebratele mici şi chiar mijlocii, cadavrele animalelor mari, humusul şi putregaiul din sol în condiţii extreme.

Omoară vertebratele prin scuturare, după obiceiul prădătorilor.

Duşmani: Lupii sunt duşmanii principali ai mistreţului. Duşmani de temut sunt şi urşii şi câinii de la stâne. Râşii, şacalii, câinii hoinari şi chiar vulpea pot deveni şi ei, în anumite condiţii şi mai ales pentru progenitură, prădători. Mistreţul se teme de urşi, de lupi şi de câinii de la stâne, retrăgându-se din faţa acestora în desişuri, unde se poate apăra. Pe ceilalţi duşmani îi neglijează, dar îi fugăreşte din preajma progeniturii.

Sociabilitate: Mistreţul este sociabil. Scroafa cea mai bătrână, împreună cu urmaşele acesteia care sunt mame, cu scroafele sterpe, cu godacii şi cu purceii descendenţi din familie formează o grupare familială, denumită ciurdă sau cârd.

Această grupare este condusă de scroafa cea mai în vârstă. În cadrul ciurdelor, vierii tineri sunt acceptaţi până la vârsta de un an. După această vârstă vierii se retrag şi formează, până toamnă, asocieri de câte 3-4 vieruţi tineri. De foarte multe ori, vieruţii singuratici se localizează în apropierea unui vier solitar, probabil pentru o eventuală protecţie împotriva prădătorilor. Vierii puternici şi cei bătrâni trăiesc solitar.

Vierii vin la ciurdă în perioada împerecherii, dar o stăpâneşte doar cel mai bătrân şi mai puternic dintre pretendenţi. Acesta preia temporar, în cadrul ierarhiei ciurdei, poziţia de vârf.

Ceilalţi vieri, îndepărtaţi de la împerechere, se deplasează zeci de km, chiar până la distanţe de 50 - 60 km în condiţii deosebite, în căutarea scroafelor libere, aflate în călduri.

Reproducere: Perioada de împerechere este lungă, ca şi în cazul muflonului, ţinând din septembrie până în ianuarie. Vârful acesteia se situează însă în lunile noiembrie-decembrie.

Perioada de împerechere se declanşează odată cu intrarea în călduri a primei scroafe. După montarea la rând a tuturor scroafelor din cârd, fiindcă acestea îşi sincronizează de regulă împerecherea, interesul vierului pentru gruparea familială scade, şi se retrage în căutarea altui cârd cu scroafe nefecundate.

Perioada de gestaţie durează 18 săptămâni, după care scroafele nasc 4-8 purcei fiecare, uneori mai puţini (scroafele tinere), alteori mai mulţi (chiar 10-12 în cazul scroafelor mature). De reţinut că o singură scroafă nu poate creşte mai mult de 10 purcei, deoarece numărul acestora este limitat de numărul mameloanelor şi de obiceiul purceilor de a stăpâni, după vârsta de 4 săptămâni, fiecare câte un mamelon.

Obiceiuri: Mistreţul rănit şi urmărit atacă omul. Chiar şi scroafele bătrâne, care îşi apără cu dârzenie progenitura, o pot face în preajma zăcătorilor. Foarte rar şi solitarii bătrâni hărţuiţi de câini, pot ataca omul în zona locurilor de odihnă.

În alte condiţii mistreţii se feresc de om, aşa cum se feresc şi celelalte specii de vânat mare din România.

Mistreţul se scaldă în mocirlă din necesitate, înoată cu plăcere, marchează teritoriul, îşi ţine riguros trecătorile şi orele de trecere etc.

Vânare: Sezonul de vânătoare admis prin lege pentru mistreţ ţine de la 1 august până la 15 februarie. Acolo unde mistreţii produc prejudicii se pot împuşca, cu aprobarea Autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, şi în afara acestei perioade.

Metodele de vânătoare admise sunt: la goană, cu sau fără câini de mistreţi, la pândă şi, uneori, la dibuit. Este practicată şi metoda urmăririi mistreţului pe urmă, condiţionată însă de existenţa zăpezii proaspete, moi şi pufoase.

Mistreţii pot fi împuşcaţi cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu glonţ, de la calibrul 6,5 x 57 în sus.

Colţii de vier sunt consideraţi trofeu convenţional. Sunt considerate trofee neconvenţionale şi colţii de scroafă, precum şi părul din coama ambelor sexe, blănurile şi busturile naturalizate.

Mergi sus

 

Iepurele comun (Lepus europaeus P.)

iepureDenumiri: Masculul se numeşte iepuroi, femela iepuroaică, puiul iepuraş sau pui de iepure, iar exemplarele juvenile vătui sau şoldani.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este apreciat ca fiind de talie medie, de 3,5 - 4 kg, cu trupul prelungit şi turtit lateral, cu buze cărnoase şi mobile, cu urechi lungi sub formă de cornet, cu codiţă scurtă şi ridicată, cu ochi mari şi bulbucaţi, având picioarele posterioare lungi, cu 5 degete, iar picioarele anterioare scurte, cu 4 degete, şi tălpile acoperite cu păr.

Coloritul părului variază de la galben-cafeniu, cu fire de păr suriu pe spate, până la alburiu pe abdomen şi alb curat inferior cozii. Vârfurile firelor de păr şi vârfurile urechilor sunt negre. Prezintă mustăţi lungi şi ţepoase. În ansamblu, culoarea face iepurele confundabil cu terenul, acoperit de ierburi şi de frunze uscate, în care se ascunde.

Între iepuri şi iepuroaice nu sunt deosebiri vizibile, apreciindu-se că dimorfismul sexual este inexistent. Sexele se pot distinge cu o uşoară dificultate, după organele genitale, chiar şi în cazul iepurilor capturaţi.

Longevitate: Trăieşte maximum 10 (12) ani. Sunt predominante însă exemplarele din primii 3 ani de viaţă. Se pot deosebi uşor doar vătuii de exemplarele mai în vârstă, după proeminenţa caracteristică a piciorului anterior, după apendicele orbitei sau după fragilitatea la rupere a oaselor picioarelor anterioare. Metoda exactă de determinare a vârstei se bazează pe cântărirea cristalinului (metoda Rieck, 1962).

Sunete: Iepurele rănit şi prins ori cel încolţit de prădători scoate un vaiet asemănător plânsetului de copil. Masculul mai scoate însă şi un mormăit discret când urmăreşte iepuroaica în călduri.

Simţuri: Are auzul foarte bun, mirosul mediocru, iar văzul slab, distingând uşor doar obiectele în mişcare şi pe cele care contrastează puternic cu mediul.

Urme: Sunt inconfundabile, deoarece iepurele nu merge, ci sare (ţopăie), picioarele posterioare depăşindu-le întotdeauna în mers, pe cele anterioare.

Excrementele sunt şi ele caracteristice, de nuanţă brună şi forma turtită (lenticulară), cu diametrul de 1 - 2 cm.

Alte urme ale prezenţei iepurilor sunt rosăturile lăsate pe ramuri, pe arbuşti şi pe arbori tineri, imposibil de confundat datorită lăţimii mici a acestora, corespunzătoare incisivilor înguşti comparativ cu ai altor specii.

Habitat: Îl întâlnim din golul alpin până pe ţărmul mării, în aproape toate tipurile de biotop. Evită într-o oarecare măsură doar terenurile mlăştinoase şi biotopurile acvatice. Manifestă preferinţă pentru terenurile agricole din zonele de câmpie, coline şi dealuri joase, în care se găseşte răspândite trupuri mici de pădure.

Hrana: Diferă în funcţie de sezon. Din toamnă până în primăvară consumă ierburi uscate, dar şi verdeţuri, pe care la nevoie le dezgroapă de sub zăpadă, lujeri şi coajă de specii lemnoase, fructe, ierburi şi frunze, suculente etc. Când hrana devine deficitară, se retrage în păduri, dar nu se sfiieşte să se apropie şi de localităţi, unde pătrunde chiar în grădinile oamenilor.

Pe timp nefavorabil, consumă hrana complementară administrată de om, sub formă de fânuri naturale, de lucernă, de trifoi şi ovăz, dar şi de alte furaje.

Duşmani: Este specia cu cei mai mulţi duşmani, reuşind să supravieţuiască datorită „fricii” proverbiale, a iuţelii şi a puterii de înmulţire. Lupul, şacalul, vulpea, râsul, pisica sălbatică, jderii, dihorii, viezurele şi chiar mistreţul, hermelinele şi nevăstuicile îl urmăresc pentru a-l prinde sau, după caz, pentru a-i devora puii. Dintre prădătorii cu pene amintim: uliul găinilor, uliul-de-trestie, toate acvilele, vulturul codalb, uliul şorecar, apoi buha şi huhurezii. Mai fac pagube în efectivele de pui de iepure, de vătui şi chiar de iepuri maturi răniţi: corbul, ciorile, coţofana în anumite situaţii şi chiar inofensiva barză.

Cel mai de temut duşman pare să fie însă, în zilele noastre, câinele sălbăticit şi, într-o mult mai mică măsură, pisica hoinară.

Sociabilitate: Iepurele vieţuieşte prin excelenţă singuratic, lipsindu-i total simţul familial. Iepuroaicele „păzesc” puii, fără a-i apăra, doar cca. două săptămâni cât durează alăptarea.

Reproducere: Epoca de împerechere începe în luna ianuarie şi ţine până prin octombrie. În acest interval, iepuroaicele se împerechează şi fată de 4-5 ori, câte 2-4 pui (în medie 10-15 pui/an). Gestaţia durează 6 săptămâni (42 - 43 de zile). Puii se nasc cu blană şi cu ochii deschişi, fiind capabili de fugă din primele zile.

Se susţine că puii din prima generaţie reuşesc să devină maturi şi să producă o serie de pui încă din toamna primului an de viaţă.

Obiceiuri: Este un animal cu activitate preponderent nocturnă. Doar în timpul împerecherii poate fi văzut şi ziua. Este ataşat locului de trai, nedepărtându-se faţă de locul de naştere mai mult de 3 - 4 km.

Vânare: Se poate vâna în perioada 1 noiembrie-31 ianuarie, la sărite, cu sau fără câine pontator, şi la goană, în diversele forme de organizare a acesteia (cu vânătorii stând pe loc, la cerc, în potcoavă etc.). Vânătoarea la pândă, precum şi vânătoarea de la apusul până la răsăritul soarelui sunt strict interzise.

La vânătoarea de iepuri se folosesc arme lise şi cartuşe de 3,5, maximum 4 mm

Mergi sus

 

Vulpea (Vulpes vulpes L.)

vulpeaDenumiri: Vulpoi, vulpe şi pui sau căţel de vulpe.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este un mamifer de talie medie, de 4-8 sau chiar 10 kg, de culoare roşcată sau roşie, cu coada lungă bogat îmbrăcată în păr şi cu urechile ascuţite, îndreptate în sus. Nuanţele culorii variază mult de la roşu deschis, cu nuanţe galbene sau alburii, până la brun-închis, înspicat sau nu. Vârfurile urechilor şi picioarele prezintă pete negre. La naştere puii sunt de culoare cenuşie-închis, însă din primele săptămâni de viaţă nuanţa părului devine roşcată. Dimorfismul sexual nu este evident .

Longevitate: Trăieşte 12-14 ani. Aprecierea vârstei se poate face, cu oarecare aproximaţie, după tocirea dentiţiei.

Sunete: Puii flămânzi scâncesc. Juvenilii rămaşi singuri latră, aşa cum latră şi masculii în timpul împerecherii. Cel mai puternic şi frecvent lătrat este cel de chemare, care se aude în perioada împerecherii, scos de ambele sexe, şi lătratul insistent scos de ambii părinţi pentru distragerea atenţiei potenţialilor duşmani de la puii mici aflaţi în pericol. În caz de pericol iminent, precum şi atunci când se bat între ei, masculii scot un mormăit. Când este prinsă de duşmani, vulpea ţipă. Foarte rar chefneşte după iepurii fugăriţi.

Simţuri: Vulpea are auzul excepţional, mirosul foarte bun şi văzul bun.

Urme: Urma-tipar a vulpii poate fi asemuită cu cea a unui câine de talie mică, dar prezintă, ca şi şacalul, o formă mai alungită (eliptică) şi degetele mijlocii mai strâns poziţionate, cu unghiile imprimate mai apropiat . Urma-pârtie este rectilinie, spre deosebire de cea de câine care este imprimată în zig-zag. Imprimarea urmelor diferă la mersul normal, când vulpea calcă urmă în urmă, faţă de deplasarea la trap, când urmele se imprimă două câte două, şi faţă de deplasarea în goană, când urmele picioarelor din spate le depăşesc pe cele ale picioarelor anterioare.

Excrementele sunt caracteristice, conţin hrană parţial nedigerată şi sunt depuse de vulpoi pe ridicături, pietre şi altele asemenea locuri vizibile, în scopul marcării teritoriului. Teritoriul este marcat însă, în şi mai mare măsură, prin urinare, ca şi în cazul lupului.

Habitat: Vulpea este întâlnită din golul alpin până pe malul mării, în păduri, în tufişuri, în stufărişuri sau în câmp deschis. Vizuina, pe care o sapă singură, are de regulă mai multe ieşiri şi este amplasată pe versanţi însoriţi, în diguri, în maluri de pâraie, în ridicături de pământ, dar şi în câmp plan. Poate fi săpată şi în locuri acoperite de vegetaţie, dar şi în teren absolut descoperit. În multe cazuri ocupă vizuinile săpate de viezure, pe care le poate chiar împărţi cu acesta sau cu pisica sălbatică. Deosebirea între vizuinile săpate de vulpe, care sunt mai înguste şi pornesc orizontal, faţă de cele săpate de viezure, care sunt mai largi şi pornesc îndreptate oblic în jos, este evidentă. De altfel şi curăţenia exemplară în cazul viezurelui, deosebeşte vizuinile ocupate de cele două specii. Este considerată fidelă faţă de locul obişnuit de trai, raza ei de activitate fiind 3- 5 km, foarte rar de 10 km. Numai în mod excepţional se deplasează la distanţe mai mari.

Hrana: Este foarte variată, însă în spectrul alimentar al vulpii predomină categoric şoarecii şi alte rozătoare mici. Mănâncă insecte, larve, râme, broaşte, peşti morţi, păsări, cadavre, dar şi fructe şi chiar cereale la nevoie. Lista sortimentelor alimentare explică larga răspândire a vulpii în România şi în Europa.

Duşmani: Lupul, râsul, şacalul, câinele şi mai ales diversele boli comune canidelor. Sunt periculoase pentru puii de vulpe, dar în mai mică măsură, şi păsările răpitoare mari: acvilele, vulturul codalb, buha şi chiar uliul găinilor.

Sociabilitate: Vulpea este, în cea mai mare parte a anului, un animal solitar.

Numai în timpul împerecherii vulpoiul caută vulpea, cu care rămâne până la creşterea progeniturii. În cazul în care vulpea moare după ce puii au 4-5 săptămâni, vulpoiul îi preia sarcina creşterii puilor.

După înţărcare, vulpile mature şi cele tinere trăiesc solitar. Se întâlneşte însă frecvent situaţia în care mai multe vulpi folosesc aceeaşi vizuină.

Reproducere: Maturitatea sexuală este atinsă la 8-10 luni. Perechile se caută din luna decembrie, împerecherea are loc în luna februarie, iar fătarea după 52-53 de zile, în aprilie. Sunt şi femele care se împerechează la sfârşitul lunii ianuarie şi femele care se împerechează în martie.

Vulpea fată o singură dată pe an, câte 4-7 pui orbi, de culoare cenuşie închis. La 10-14 zile puii văd, la 4 săptămâni ies la gura vizuinii, iar după 60 de zile pot părăsi vizuina. Sunt însă alăptaţi până la vârsta de 3 luni, vulpea trecându-i treptat pe hrană regurgitată, apoi pe hrană adusă, inclusiv în stare vie, pentru a-i învăţa să vâneze.

Obiceiuri: Are activitate nocturnă, dar şi crepusculară şi aurorală. În locurile liniştite, când hrana devine deficitară, poate fi văzută şoricând toată ziua.

Vânarea: Se poate face în timpul anului, la pândă, la dibuit şi la goană, cu sau fără câini de vânătoare. O vânătoare aparte este vânătoarea cu câinii la vizuină, dar la fel de interesantă este şi vânătoarea cu chemătoarea. Dată fiind vigilenţa proverbială a vulpii, dobândirea acesteia nu este întotdeauna uşoară. Se împuşcă folosind arma lisă şi alice de 3,5-4,00 mm. Este sportivă însă şi vânarea vulpii cu arma cu glonţ, din categoria 5,6 maximum 6,5 mm.

Trofeu neconvenţional este considerată blana, iar convenţional craniul.

Mergi sus

 

Viezurele (Meles meles L.)

bursucDenumiri: Bursuc, bursucă, pui de bursuc, viezure, viezuroaică, pui de viezure.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Animal plantigrad, ce pare să facă legătura între Mustelide şi Urside,este interesant atât prin înfăţişarea lui, cât şi prin modul retras de viaţă. Are corpul îndesat, mai gros în partea din spate decât în partea anterioară, care începe printr-un bot ascuţit. Picioarele sunt scurte şi înzestrate cu câte 5 degete, prevăzute cu gheare puternice, adaptate pentru săpatul vizuinilor. Blana este compusă din peri aspri, aproape ţepoşi, relativ lungi, de culoare albă-gălbuie la bază, negri la mijloc şi albicioşi la vârf,combinaţie care induce impresia generală de culoare sură-alburie. Partea de jos a gâtului, pieptul, abdomenul şi picioarele sunt negre-cafenii. Specifică este culoarea albă a capului, cu două dungi negre care pornesc de la nas, cuprind ochii şi urechile şi se lărgesc, stompându-se pe fondul culorii gâtului. Ochii sunt mici, ca de altfel şi urechile rotunjite la vârf . Mirosul specific este determinat de secreţia glandei perianale, foarte dezvoltată.

Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de adulţi, decât prin mărime.

Longevitate: Trăieşte circa 15 ani. Vârsta se poate aprecia după uzura dentiţiei.

Sunete: Mormăie şi pufăie când este atacat, se vaită când este prins şi ţipă modulat în perioada împerecherii. De fapt, acest sunet seamănă întrucâtva cu plânsetul de copil.

Simţuri: Este înzestrat cu un miros excelent, cu auz foarte bun şi cu văz mediocru.

Urme: Urmele sunt inconfundabile . Ca formă se aseamănă cu urmele din faţă ale ursului, dar în miniatură. Excrementele le depune în toalete amenajate în apropierea vizuinilor ori pe drumurile de ducere şi de întoarcere către acestea. Specifice sunt şi potecile curăţate pentru plecarea şi înapoierea, discretă, la vizuină.

Habitat: Preferă pădurile situate în apropierea câmpurilor cultivate agricol, din zona de dealuri, de coline şi de câmpie. Este întâlnit şi în pădurile masive de munte, în luncile apelor curgătoare şi în câmpul cultivat agricol. Aşadar, îl putem întâlni peste tot, de la limita superioară a pădurii până în Delta Dunării, dar numai noaptea fiindcă ziua se retrage în vizuini.

Hrana: Este un animal tipic omnivor. Mănâncă larve şi rădăcini, ierburi şi grâne, fructe şi cereale, legume şi ouă, şoareci, pui de iepuri, reptile, iezi de căprioare ş.a.m.d. Este periculos doar pentru păsările care clocesc la sol (fazani, potârnichi,ierunci, cocoşi-de-munte) şi pentru puii mici ai iepurelui-de-vizuină. Consumă întâmplător şi cadavre.

Duşmani: Din cauza vieţii retrase este puţin afectat de duşmani. Lupul îl consumă cu mare plăcere când îl întâlneşte.

Sociabilitate: Trăieşte izolat, căutând femela doar în perioada împerecherii.

Imediat după împerechere, o părăseşte. Doar mama poate fi văzută, de primăvara până toamna, cu puii din acel an după ea.

Reproducerea: Literatura de specialitate indică drept perioadă de împerechere lunile iulie-august. S-au constatat însă situaţii în care masculul caută femela începând cu luna aprilie. Probabil, perioada împerecherii este mult mai lungă, din aprilie până prin septembrie. Femela fată în februarie-martie, în vizuină, 3-5 pui orbi şi golaşi.

Aceştia deschid ochii după 25-30 de zile, ies din vizuină la 50-60 de zile şi devin independenţi doar toamna, după vârsta de 6 luni.

Obiceiuri: Ca şi ursul, viezurele petrece iarna dormitând câteva luni în vizuină.

Dormitează, de regulă, de pe la sfârşitul lunii noiembrie până pe la începutul lunii martie. În timpul iernii, când vremea este caldă, părăseşte temporar vizuina pentru a se hrăni şi pentru a defeca în locuri fixe, superficial săpate, în afara vizuinii. În comportamentul său nu există nici elemente specifice hibernării, nici somnului de iarnă, deoarece nici temperatura corpului şi nici respiraţia nu sunt reduse decât în foarte mică măsură.

Nu-şi strânge niciodată provizii în vizuini, aşa cum se afirmă greşit în numeroase ocazii.

Vânare: Singura metodă care dă rezultate este pânda la vizuină, seara şi dimineaţa. La goană se împuşcă absolut întâmplător. Se mai poate vâna cu câinii la vizuină, dar metoda, spre deosebire de vânătoarea la vulpe şi la pisica sălbatică, impune săparea acesteia orientată după lătratul câinilor. Aceasta fiindcă viezurele nu acceptă să fie alungat de câini afară din vizuină decât în situaţii de excepţie, deoarece se apără mult mai eficient în interiorul acesteia.

Se împuşcă folosindu-se arma lisă, cu alice de 3,5 - 4,0 mm, sau arma cu glonţ de calibru mediu, în perioada 1 august-31 martie.

Trofeul convenţional îl constituie craniul, iar trofeul neconvenţional, părul lung şi aspectuos din coamă, strâns în pampon, ori blană întreagă naturalizată covor.

Mergi sus

 

Dihorul comun (Putorius putorius L.)

dihorDenumiri: Dihor, dihor puturos, dihor de casă.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Specie comună, de talie mică (0,6 - 1,8 kg), cu corpul alungit şi coada puţin stufoasă, cu picioare scurte, urechi mici şi rotunjite şi gâtul gros. Culoarea generală dată de spic, este brună-închis, cu puf gălbui sau alburiu sub acesta. De remarcat sunt, în jurul botului, în dosul ochilor şi în vârful urechilor, pete de nuanţe alburii specifice . De asemenea, trebuie remarcată glanda perianală urât mirositoare, caracteristică mustelidelor, care i-a adus denumirea de dihor puturos.

Nu prezintă dimorfism sexual.

Longevitate: Trăieşte 8-10 ani.

Simţuri: Dintre simţuri, mirosul pare a fi cel mai dezvoltat. Are însă, atât auzul, cât şi vederea destul de fine.

Sunete: În caz de pericol sau în timpul împerecherii scoate ţipete stridente.

Uneori pufăie cu intenţia de a speria adversarii.

Urme: Dihorul are talpa lipsită de păr, motiv pentru care imprimă curat urmeletipar.

Ghearele se văd şi ele clar în urmă şi, spre deosebire de jderi, imprimă vizibil cel de-al cincilea deget lateral.

Are mersul în salturi, însă urmele-pârtie, două câte două, nu prezintă aceeaşi regularitate ca la jder, în sensul că apar frecvent câte 3-4 urme tipar, de multe ori piciorul stâng fiind aşezat în faţa celui drept. Din acest punct de vedere poate fi confundat cu jderul-de-piatră. Excrementele, cu miros caracteristic, sunt lăsate în gropi, uneori chiar în jurul vizuinilor şi în depozite special amenajate în interiorul acestora.

Habitat: Preferă luncile, mlaştinile, pădurile umede, grămezile de piatră, stogurile de paie, clădirile abandonate, dar şi versanţii nisipoşi împăduriţi în care îşi sapă vizuini. Este însă foarte frecvent întâlnit şi în interiorul aşezărilor omeneşti, în fânării, grajduri, magazii, pivniţe şi construcţii părăsite. Nu se depărtează mult de locul său obişnuit de trai şi nu produce daune în apropierea vizuinii sale.

Hrana: Constă în principal din şoareci şi şobolani, completându-se cu ouă de păsări, cu insecte, broaşte, peşti, şerpi, păsări de curte şi sălbatice, iepuri, fructe, miere de albine ş.a.m.d.

Are obiceiul să strângă uneori rezerve de hrană în galeriile vizuinilor. Produce pagube nebănuit de mari în terenurile cu vânat mic şi în gospodăriile cetăţenilor. Este foarte periculos pentru iepurii-de-vizuină.

Duşmani: Câinii, vulpea, pisica sălbatică, acvilele şi ulii, precum şi bufniţa mare şi huhurezii.

Sociabilitate: Dihorul duce o existenţă solitară. Excepţie face femela cu pui.

Frecvent se întâlnesc mai multe femele cu pui şi uneori masculi în acelaşi grup apropiat de vizuini.

Reproducere: Împerecherea are loc din martie până în iunie. După o gestaţie de 40-43 de zile, femela fată 4-8 pui orbi şi fără păr. După 3-4 săptămâni puii văd, după 6-8 săptămâni îşi urmează mama, iar după 3 luni sunt înţărcaţi. Maturitatea sexuală o atinge la 9 luni.

Obiceiuri: Este animal cu activitate nocturnă, care se deplasează pentru agonisirea hranei pe distanţe scurte comparativ cu jderii.

Vânare: Se vânează în perioada 15 septembrie-31 martie, cu arma lisă şi cartuşe de 2,5 -3 mm. Se poate împuşca la pândă. Cu totul întâmplător poate să apară şi la goană. Singura metodă eficientă de capturare, folosită până de curând în România, dar frecventă în Europa, este prinderea cu capcane.

Blana este considerată semivaloroasă, iar trofeul neconvenţional.

Mergi sus

 

Nevăstuica (Mustela nivalis L.)

nevastuicaDenumiri: Nevăstuică, nevăstuică mică.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Asemănătoare, până la identificare cu hermelina, dar mai mică (0,050-0,150 kg) şi fără negru în vârful cozii. Nu devine, întotdeauna, albă integral în perioada de iarnă.

Dimorfismul sexual nu este vizibil.

Longevitate: Trăieşte 7-8 ani.

Sunete: Emite un şuierat ascuţit, melodios. Ţipă când se sperie sau când ameninţă. Puii scot un ciripit uşor.

Simţuri: Excelente, mai ales auzul şi văzul.

Urme: Asemănătoare cu ale hermelinei, deosebindu-se prin faptul că sunt mai mici şi mai apropiate. Distanţa între urme, la mersul liniştit, este 20 - 30 cm, pe când la hermelină aceasta este de 40 - 60 cm.

Habitat: Preferă terenurile mai uscate, inclusiv din localităţi, dar este întâlnită frecvent şi pe malul apelor.

Hrana: Are acelaşi spectru alimentar ca şi hermelina.

Duşmani: Vulpea, pisica şi păsările prădătoare de zi şi noapte.

Sociabilitate: Trăieşte solitar, exceptând femela cu pui.

Reproducere: Împerecherea, ca şi la hermelină, nu este foarte bine localizată în timp. Pui se întâlnesc tot timpul anului. De aici a apărut concluzia conform căreia nevăstuica se împerechează în tot cursul anului. Perioada de gestaţie este de 8-9 săptămâni, după care femela fată 4-8 pui orbi, care devin independenţi la 3-4 luni şi maturi sexual la circa 10 luni.

Obiceiuri: Activează mai mult ziua decât noaptea. Aşadar, nevăstuica este un animal cu activitate preponderent diurnă.

Vânare: Se vânează, absolut întâmplător, în perioada 15 septembrie-31 martie, cu arma lisă şi cu alice de 2,0 - 2,5 mm.

Mergi sus

 

Lupul (Canis lupus L.)

Canis Lupus - Atribuire: Bernard Landgraf - GNU Wikimedia Creative CommonsDenumiri: Masculul se numeşte lup, femela lupoaică, iar puiul căţel de lup sau pui de lup. Juvenilii se mai numesc lupani.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este asemănător ca formă, cu un câine lup de talie mare, de culoare cenuşie (sură), cenuşie-gălbuie, cenuşie-roşcată sau cafenie-sură. Atinge în mod obişnuit 35 - 50 kg. Recordul naţional la craniu provine de la un lup de 63 kg.

Caracteristice sunt urechile mai mici decât la câine, ascuţite şi îndreptate în sus, coada relativ scurtă şi mediu de groasă, picioarele puternice cu păr mai mărunt, de care nu se agaţă zăpada. Prezintă ochii inconfundabili, uşor mai depărtaţi decât la câine şi puţin oblici. Gâtul puternic, cu guler iarna, picioarele anterioare ce par mai înalte şi partea din faţă mai puternică dau lupului un aspect de animal robust, plin de forţă.

Dimorfismul sexual este foarte slab evident.

Longevitate: 15-16 ani. Vârsta se poate aprecia, doar cu oarecare aproximaţie din cauza tocirii încete, după uzura dentiţiei.

Sunete: Lupii maturi urlă obişnuit pe diverse tonalităţi, dar şi latră scurt, exact cum latră câinii, când sunt surprinşi sau dau semnal scurt de alarmă. De asemenea, schelălăie când se bat între ei sau când sunt răniţi. Puii mici scâncesc. De obicei masculii, mai ales cei bătrâni, urlă gros şi profund, iar femelele şi puii urlă mai subţire şi mai plângător.

Urme: Urma-tipar a lupului seamănă foarte mult cu cea a unui câine de talie mare, dar este mai alungită . Forma generală este eliptică, iar perniţele degetelor mijlocii se imprimă de la nivelul celor laterale înainte. În plus, degetele mediane sunt imprimate mai strâns, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decât la câine. La trap, mersul obişnuit al lupului în deplasare, calcă rectiliniu, cu picioarele din spate exact în urma picioarelor din faţă. Chiar şi atunci când sunt mai mulţi lupi, ei îşi sincronizează pasul şi calcă urmă în urmă. Din acest motiv, numărul lupilor dintr-o haită poate fi identificat după urme doar la trecerea peste obstacole, când de obicei se răsfiră.

Excrementele lupilor, asemănătoare cu cele ale câinilor, conţin resturi de păr şi chiar de oase nedigerate, de la animalele consumate. Într-o oarecare măsură, aceste excremente servesc la marcarea teritoriului, masculul depunându-le frecvent de-a lungul traseelor urmate, pe ridicături vizibile (pietre, borne etc.). Masculul râcâie pământul cu ghearele, mai puternic decât lupoaica, atunci când depune xcrementele sau când urinează pentru marcarea teritoriului.

Simţuri: Cel mai dezvoltat dintre simţuri pare să fie văzul, însă lupul are şi auzul şi mirosul excelente.

Habitat: Preferă, ca şi ursul, pădurile întinse de munte. Coboară deseori şi în regiunea de dealuri înalte, instalându-se în regenerări forestiere întinse şi dese, ori în râpe adânci acoperite cu mărăcinişuri greu de străpuns. Accidental este întâlnit şi în zona de câmpie. A fost şi este semnalat şi în sudul Dobrogei, venit cu certitudine la noi din Bulgaria.

Cu toate că este considerat fidel teritoriului ocupat, lupul nu este staţionar şi-şi schimbă zilnic locul de şedere. În vastul teritoriu pe care-l stăpâneşte, se deplasează până la 30-40 km într-o singură noapte, mai ales atunci când necesităţile de hrănire îi impun acest lucru.

Hrana: Este considerat cel mai periculos prădător pentru vânat, deoarece atacă şi consumă orice animal, de la iepure până la cerb şi de la pisică până la pui de urs şi chiar urşi tineri. Mănâncă cu plăcere câini, iar la nevoie şi şoareci. Acolo unde sunt mulţi lupi, şacalul nu rezistă, iar vulpea se răreşte. Nu este însă carnivor exclusiv, deoarece mănâncă şi fructe coapte, porumb şi alte vegetale.

Apropierea lupilor de localităţi este semn că s-au înmulţit exagerat şi că prada sălbatică, reprezentată de celelalte specii de vânat, s-a împuţinat.

Duşmani: Nu are duşmani, în afară de om şi de boli.

Sociabilitate: Spre deosebire de alte carnivore mari, lupul este sociabil. Trăieşte în haite formate din perechea conducătoare şi din puii din anul respectiv. Iarna, la haită se adaugă şi exemplarele din anul precedent şi alte exemplare înrudite, aşa încât haiticurile de 5-10 indivizi se pot mări în mod excepţional până la 25-30 de exemplare.

De reţinut acest aspect al asocierii familiale a lupilor în hăiticuri. Când se apropie fătarea, femela se izolează cu lupul ales, care o ajută efectiv la creşterea progeniturii.

Reproducerea: Perechile de lupi se formează în perioada decembrie-februarie.

De obicei mai mulţi lupi urmăresc lupoaicele în călduri. În final, lângă fiecare femelă rămâne lupul cel mai puernic. Ierarhia se stabileşte prin lupte violente, atunci când comportamentul de intimidare a adversarului nu este suficient. Perechea conducătoare se păstrează mai mulţi ani, dacă nici unul dintre parteneri nu dispare.

Împerecherea ale loc în luna februarie. Perioada de gestaţie este de 9 săptămâni (62-64 de zile), după care femela fată 3-8 pui, orbi în primele 10-14 zile. Pentru fătare lupoaica îşi pregăteşte un culcuş bine adăpostit, în locuri greu accesibile, în crăpături de stânci, în găuri, în vizuini de viezure lărgite etc. Culcuşul este amplasat întotdeauna în apropierea unei surse de apă.

Când puii mici sunt în pericol lupoaica îi mută cu gura în alte locuri, care le oferă mai multă siguranţă.

Alte obiceiuri: Are activitate exclusiv nocturnă. Se dovedeşte extrem de precaut faţă de om, pe care nu-l atacă decât în situaţia în care nu are altă alternativă de a-l evita (când este prins în capcană, surprins în spaţii închise, în aşa fel încât nu se mai poate retrage etc.). Chiar şi în astfel de împrejurări se comportă cu oarecare laşitate, pe care nu este însă sănătos să se conteze.

În România, bastarzi între lup şi câine nu au fost semnalaţi, deşi în alte zone mai nordice ale lumii se întâlnesc astfel de exemplare în ciuda adversităţii proverbiale dintre cele două specii.

Vânare: Ca şi în cazul ursului, lupul este protejat prin convenţii internaţionale, deoarece în Europa efectivele lui sunt în pericol. În România, fiind încă foarte bine reprezentat şi producând prejudicii foarte mari altor specii de vânat (cervide, mistreţ etc.), precum şi şeptelului de animale domestice, lupul se vânează, dar numai limitat în condiţiile impuse de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului. Se foloseşte arma cu glonţ de calibru mic de la 5,6 x 42 mm sau arme lise şi cartuşe de 4,5 - 5 mm.

Trofee convenţionale sunt blănurile şi craniile, iar neconvenţional este osul penian.

Mergi sus

 

Pisica sălbatică (Felis silvestris L.)

Felis silvestris - Atribuire: Michael Gäbler - GNU Wikimedia Creative CommonsDenumiri: Cotoi, pisică, pisoi sau pisic sălbatic, motan sau mârtan.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Seamănă ca aspect cu pisica de casă. Are însă, întotdeauna, fondul cenuşiu tigrat cu dungi negre. Pe cap are 4 dungi longitudinale negricioase, de-a lungul spinării prezintă o dungă neagră mai lată, iar din aceasta se desprind spre flancuri 4-6 tărcături mai închise la culoare. Se deosebeşte de pisica de casă prin mărime (3 -7, chiar până la 10 kg), prin părul mai lung, prin forma cozii şi prin forma petelor de pe coatele picioarelor. Coada este cilindrică şi groasă până la vârf, prezentând 4-8 inele, din ce în ce mai estompate, care devin incomplete spre baza cozii. Pata neagră situată posterior piciorului din spate este de asemenea caracteristică, fiind redusă doar lângă călcâi, spre deosebire de cea a pisicii de casă care urcă până spre cotul piciorului .

Dimorfismul sexual nu este evident.

Longevitate: Trăieşte 12-15 ani. Vârsta se apreciază, cu aproximaţie, după uzura danturii.

Sunete: Miaună asemănător pisicii domestice, mai ales în perioada de împerechere când indivizi din ambele sexe se cheamă. Când este atacată se strânge ghem, mârâie ameninţător şi „scuipă” (pufneşte). Ţipă când este prinsă şi toarce, ca şi pisica domestică, când este cu puii şi este mulţumită.

Urme: Urmele sunt uşor eliptice, caracteristice pentru feline, cu perniţele ovale şi fără a avea imprimată amprenta ghearelor. Urma-pârtie este liniară sau în uşor zigzag.

Urma-tipar se deosebeşte de urma-tipar a pisicii de casă prin dimensiunile mai mari şi forma mai alungită. Se deosebeşte şi de urma jderului-de-piatră, care are gheare şi al cincilea deget uşor imprimat.

Simţuri: Este înzestrată cu auz şi văz excelente, dar şi cu miros bun. Vede bine şi pe întuneric.

Habitat: Preferă pădurile întinse, dar şi pâraiele împădurite, mărăcinişurile şi stufărişurile din câmpul agricol sau de lângă ape. Ziua, se retrage în prejma vizuinilor, în vizuină sau în scorburi încăpătoare. Este întâlnită din zona alpină până în Lunca Dunării.

Hrana: Este un animal prin excelenţă carnivor. Hrana principală o constituie şoarecii şi păsările. Atacă însă şi iepurii, bizamii, hamsterii, şobolanii, lapinii şi iezii de căprioară. Expuse atacului acesteia sunt, în primul rând, păsările care cuibăresc pe sol,printre care fazanul şi potârnichea, dar şi găina cocoşului-de-munte. Prin modul de hrănire poate produce pagube atât în efectivele de fazan şi de iepure, cât şi în gospodăriile izolate sau limitrofe localităţilor, atunci când se nărăveşte la păsări de curte.

Duşmani: Râsul pare să fie principalul ei duşman natural. În categoria duşmanilor intră însă şi lupul, şacalul, câinele şi chiar vulpea în cazul exemplarelor tinere.

Sociabilitate: Trăieşte solitar, exceptând femela în perioada creşterii progeniturii.

Reproducere: Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, când motanii se pot apropia de localităţi sau de gospodăriile izolate în căutarea pisicilor domestice cu care se împerechează frecvent. Mieunatul lor se aude de la distanţe mari, dar numai în această perioadă. După 66-67 de zile pisica fată, în vizuină sau în scorbură, 3-4 pui cu păr, dar orbi în primele 14-17 zile, care rămân lângă mama lor aproximativ 10 luni.

Atinge maturitatea sexuală la 22 de luni. Motanul părăseşte femela imediat după împerechere.

Vânare: Fiind pe cale de dispariţie în Europa, dar bine reprezentată în România, se vânează ca excepţie, în condiţiile stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului. La vânarea pisicii sălbatice se foloses, de obicei, arma lisă şi alice de 3,0 - 3,5 mm.

Mergi sus

 

 

PĂSĂRI

 

Gâsca-de-vară (Anser anser L.)Anser Anser - Atribuire: Michael Maggs - GNU Wikimedia Creative Commons

Alte denumiri: Gâscă mare, gânsac mare, gâscan mare, boboc de gâscă mare.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este cea mai mare dintre gâştele întâlnite la noi în ţară, cântărind, de regulă, între 3 şi 4 kg. Culoarea generală este brună-cenuşie, iar penele de contur sunt tivite cu alb, ceea ce o face să pară brăzdată transversal de dungi albe. Capul, gâtul şi pieptul sunt cenuşii, iar subcaudalele albe. Ciocul şi pleoapele sunt de culoare rozăportocalie, cu unghia ciocului albă, iar picioarele sunt roz-roşietice . Doar puii, mai închişi la culoare, au picioarele galbene. Pupila ochiului este brună. În zbor se observă, pe partea anterioară a aripilor, câte o pată argintie, care nu se vede la alte gâşte.

Năpârlirea are loc în iunie-iulie, gâsca-de-vară fiind incapabilă de zbor până când îi cresc noile remige. În august, penajul este complet refăcut şi pot zbura atât exemplarele adulte, cât şi puii.

Între masculi şi femele nu sunt deosebiri evidente.

Mergi sus

 

Gâsca-de-semănătură (Anser fabalis L.)

Anser FabalisEste o gâscă foarte asemănătoare cu gâsca-de-vară.

Vezi urme si exemplare

Se deosebeşte de aceasta prin următoarele:

  • este oaspete de iarnă, fiind mai frecvent întâlnită în vestul ţării, începând de la sfârşitul lunii octombrie până la începutul lunii martie;
  • penajul este mai închis la culoare, iar gâtul, capul şi spatele sunt de un cafeniu mai intens;
  • ciocul este negru la vârf şi spre rădăcină, fiind brăzdat la mijloc de o dungă portocalie; picioarele sunt portocalii, asemănătoare bobocilor de gâscă mare, de care se deosebeşte însă după culoarea ciocului;
  • ca ordin de mărime se situează doar cu puţin sub gâsca-de-vară (2,5 - 3,5 kg).

În România este rar întâlnită, iar atunci când apare este confundată cu gâsca-de-vară.

Prezintă două subspecii, cea de-a doua fiind denumită gâsca mică de semănătură.

Mergi sus

 

Gârliţa mare (Anser albifrons S.)

Anser AlbifronsAlte denumiri: Gâscă cu fruntea albă.

Descriere: Este mai mică decât gâsca de vară (2-3 kg) şi se deosebeşte de aceasta prin pata albă de pe frunte, care nu ajunge niciodată la nivelul ochilor, precum şi prin abdomenul cenuşiu brăzdat transversal cu pete negre. Exemplarele tinere nu prezintă întotdeauna pata albă de pe frunte şi petele negre de pe abdomen, semănând cu gâsca-de-semănătură, comparativ cu care prezintă însă dimensiuni mult mai mici.

Ciocul este galben-roşiatic, cu unghia albă, iar picioarele roşii-cărămizii.

Este pasăre de pasaj prin România sau oaspete de iarnă în Câmpia Română, în Dobrogea, dar şi în vestul ţării. Vine pe la jumătatea lunii octombrie şi pleacă în prima parte a lunii martie.

Mergi sus

 

Raţa mare (Anas platyrhynchos L.)

Anas platyrhynchos - Atribuire: Richard Bartz - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Raţă sălbatică mare, răţoi de raţă mare, boboc de raţă mare.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este considerată cea mai mare raţă din România şi una dintre cele mai mari raţe din lume (0,8 - 1,4 kg). Doar eiderul, care a fost semnalat de câteva ori în fauna ţării noastre, o depăşeşte. Dimorfismul sexual este evident de toamna până primăvara, incluzând perioada de cădere în perechi şi de împerechere. În această perioadă, răţoiul, care este cu puţin mai mare decât raţa, se prezintă mai viu colorat. Are capul şi gâtul verzi-metalizat, gulerul alb, pieptul brun şi coada neagră, cu subcaudalele albe şi două dintre penele negre, cele mijlocii, răsucite caracteristic în sus. Culoarea de fond este cenuşie, iar oglinda este albastră, mărginită de două dungi albe înguste. Raţa are o culoare mai apropiată de cea a mediului său de viaţă, brună-gălbuie, cu pete şi dungi brune, negre şi albe. Oglinda femelei este identică cu a masculului.

Schimbarea penajului se produce după clocit, în iunie-iulie, când culoarea răţoiului devine foarte asemănătoare cu cea a raţei. Diferenţierea se face uşor în această perioadă după cioc, care la răţoi este galben-verzui, pe când la raţă este cenuşiu-galben.

Picioarele sunt portocalii-roşiatice.

Glasul raţei sălbatice mari este asemănător cu al raţei şi al răţoiului domestic: măcăit puternic la raţă, care se aude de la distanţe mari, şi un ton mai discret, mai nuanţat şi mai răguşit, la răţoi.

Mergi sus

 

Raţa mică (Anas crecca L.)

Anas Crecca - Atribuire: J.M.Garg - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Sarselă-de-iarnă, raţă pitică.

Vezi urme si exemplare

Recunoaştere: Este raţă de suprafaţă şi oaspete de iarnă, care soseşte în perioada septembrie - octombrie şi pleacă în martie spre nord. O găsim răspândită în Delta şi Lunca Dunării, dar şi în apele interioare care nu îngheaţă. Este cea mai mică raţă prezentă pe teritoriul românesc (200 - 330 g).

Răţoiul este viu colorat, deosebindu-se evident de raţă. Are capul roşucărămiziu, cu o sprânceană de culoare verde metalizat, care cuprinde ochiul şi ajunge până pe gât. Aspectul general este pestriţ-deschis, având pieptul şi abdomenul galbenealbicios şi subcaudalele gălbui. Oglinda, la ambele sexe, este jumătate verde şi jumătate neagră-metalizat, mărginită anterior de o dungă albă. Ciocul este negru şi picioarele brune-cenuşii. Coloraţia femelei este asemănătoare cu cea a raţei mari, părând o copie în miniatură a acesteia. Poate fi însă confundată cu raţa cârâitoare.

Perioada de vânare este cuprinsă între 1 septembrie – 28(29) februarie.

Mergi sus

 

Sitarul-de-pădure (Scolopax rusticola L.)

Scolopax Rusticola - Atribuire: Ronald Slabke - GNU Wikimedia Creative CommonsScolopax Rusticola - Atribuire: Ronald Slabke - GNU Wikimedia Creative CommonsAltă denumire: Sitar.

Descriere: Este o pasăre relativ mică (250 - 300 g), de culoare ruginie-pătată.

Vezi urme si exemplare

Analizat în detaliu, sitarul are spatele brun-ruginiu, cu pete negre şi cu dungi transversale cenuşii. Abdomenul şi pieptul sunt albe-gălbui, cu linii brune ondulate orientate transversal. Are coada neagră cu vârful cenuşiu şi capul cu trei benzi negre pe creştet, orientate transversal. Ochii mari comparativ cu corpul sunt aşezaţi spre creştetul capului şi puţin înapoi, asigurându-i o vedere de jur-împrejur (de 360o). Din acest motiv sitarul nu poate fi surprins nici atunci când se hrăneşte cu ciocul înfipt în pământ.

Ciocul, inconfundabil la sitar, este de două ori mai lung decât capul, având circa 8 cm lungime şi vârful uşor îngroşat. În această îngroşare se deschid cele două orificii nazale, relativ fine . Vârful ciocului este mobil pentru a putea apuca hrana din sol fără deschiderea ciocului, ci doar a vârfului acestuia.

Dimorfismul sexual este puţin evident. Totuşi masculii se deosebesc de femele prin: corpul mai mic şi partea ventrală mai cenuşie, comparativ cu a femelelor care este gălbuie-albicioasă, şi prin capetele oaselor pubis mai apropiate.

Mergi sus

 

Becaţina comună (Gallinago gallinago L.)

Gallinago - Atribuire: Alpsdake - GNU Wikimedia Creative CommonsAltă denumire: Becaţină.

Vezi urme si exemplare

Recunoaştere: Este cea mai comună şi mai frecvent întâlnită dintre becaţine, fiind considerată, ca şi celelalte becaţine, specie de pasaj prin ţara noastră.

Trece prin România în perioadele martie-aprilie şi septembrie-noiembrie.

Începutul lunii decembrie nu o prinde, de regulă, în ţară. Totuşi, foarte rar, rămân câteva exemplare să ierneze la noi şi atunci doar în mlaştinile în care apa nu îngheaţă.

Puţine exemplare rămân şi vara pentru a cuibări în zonele umede din România.

Ca aspect general seamănă cu sitarul, de care se deosebeşte evident prin mărime, fiind mult mai mică, şi prin coloraţia mai surie. Se mai deosebeşte prin zborul rapid, în zig-zag, şi prin ţipătul nazal şi aspru emis când se ridică.

Coloraţia generală este maronie-sură, cu dungi galben-brune. Prezintă o dungă îngustă gălbuie pe creştetul capului, mărginită de două dungi mai late maroniu-închis . Specific este faptul că are doar 14 rectrice în coadă, cele exterioare fiind de culoare neagră, cu vârful alb.

Preferă terenurile mlăştinoase şi mocirloase, fiind frecvent întâlnită primăvara şi toamna. Se hrăneşte cu larve din sol, pe care le caută cu ajutorul ciocului lung şi drept, foarte asemănător celui de sitar.

Mergi sus

 

Fazanul (Phasianus colchicus L.)

Phasianus Colchicus - Atribuire: Lukasz Lukasik - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Cocoş de fazan, găină de fazan, făzăniţă şi pui de fazan.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Fazanul întâlnit în Europa şi în România, în crescătorii şi în libertate, este de fapt un metis rezultat din încrucişarea mai multor subspecii de fazani sălbatici originari din Asia, care au fost introduşi în Europa încă din Antichitate. Această provenienţă explică, într-o oarecare măsură, marea eterogenitate a fazanului de vânătoare, din punct de vedere al coloraţiei şi al datelor biometrice.

Dimorfismul sexual este, ca la oricare dintre subspeciile de origine, foarte evident. Cocoşul are în primul rând o greutate mai mare (1,0-1,5 kg), este mai viu colorat decât făzăniţa şi prezintă o coadă vizibil mai lungă. Are capul şi gâtul verzi cu reflexe metalice, corpul roşu-brun punctat cu pete mari negre şi dungi gălbui pe conturul penelor de pe spate, coada maronie brăzdată transversal de dungi brune mai închise şi piele nudă, roşie-aprins, împrejurul ochiului. Prezintă de obicei, un guler alb şi pinten pe tars. Spre deosebire de cocoş, găina este mult mai modest colorată. Are nuanţa generală brună-gălbuie sau brună-cenuşie, cu pete de culoare brună-închis, dispuse longitudinal pe corp şi transversal pe coadă. Nu prezintă pinten.

În perioada de primăvară, când cocoşul îmbracă haina nupţială, are în plus şi două smocuri de pene, ca două corniţe, la urechi.

În această perioadă se aude mai frecvent glasul cocoşului, pe care-l emite de altfel în fiecare seară când zboară în arbori pentru dormit şi dimineaţa când coboară la sol. Acest glas seamănă cu un ţipăt strident, repetat, mai prelung sau mai scurt, după caz.

Glasul găinii este un piuit specific, prin care ţine legătura cu grupul familial.

Când este mulţumit, cocoşul mai scoate un sunet gutural, mult mai discret.

Ca simţuri excelează atât prin văz, cât şi prin auz, fiind foarte greu de surprins chiar şi pe întuneric.

Urma tetradactilă, excrementele şi mai ales ţipătul de seară şi de dimineaţă îi trădează prezenţa în teren.

Vârsta cocoşilor se apreciază doar după mărimea şi forma pintenului, care creşte, se ascute şi se curbează o dată cu trecerea anilor.

Se apreciază că, în liber, fazanii nu pot supravieţui mai mult de 4-5 ani.

Habitat: Preferă trupurile mici de pădure cu mult desiş, crângurile şi spinăriile de pe dealuri sau din pâraie, mai ales dacă acestea sunt greu de pătruns şi înconjurate de terenuri cultivate agricol. În şi mai mare măsură caută stufărişurile întinse şi mlaştinile, mai ales cele care au izvoare permanente şi nu îngheaţă, precum şi câmpurile agricole rămase pârloagă.

În astfel de habitate fazanul se localizează cu precădere, datorită condiţiilor bune şi diverse de adăpost şi hrană.

Hrana: Este foarte diversificată. De la insecte şi larve, ouă de furnici, păianjeni, şopârle mici, pui de şerpi, melci şi alte vietăţi, inclusiv acvatice, până la diverse fructe şi seminţe suculente, cereale de cultură şi plante verzi, fazanul consumă totul. Prin modul de hrănire şi prin combaterea biologică pe care o realizează, acesta este considerat folositor agriculturii.

Duşmani: Fazanul are numeroşi duşmani potenţiali. Păsările prădătoare de zi şi cele de noapte, precum şi toate mamiferele care se comportă ca prădători prezintă pericol pentru ouă, pentru pui, pentru făzăniţa care cloceşte la sol şi chiar pentru fazanii adulţi. La aceşti prădători s-a adăugat, din ce în ce accentuat, câinele hoinar şi pisica de casă, care, în perioada de cuibărit şi de creştere a progeniturii, produc prejudicii greu de cuantificat. Şi ciorile grive şi negre, ca de altfel şi coţofenele pot consuma ouăle din cuiburile făzăniţelor plecate după hrană. Cele mai grave pierderi le determină însă omul, prin folosirea furadanului şi a altor substanţe chimice puternic toxice, precum şi prin folosirea utilajelor moderne de cosit, prăşit etc. Acestea au făcut şi continuă să facă ravagii îndeosebi primăvara şi vara, în efectivele de reproducători şi în progenitura acestora. Dimensiunile pagubelor sunt greu de sesizat, în această perioadă, care devine tot mai caldă şi favorizează descompunerea cadavrelor ascunse în vegetaţia, desişurile şi în tufărişurile din câmpul cultivat agricol, unde exemplarele afectate se retrag şi mor.

Reproducere: Fiind o specie poligamă, cocoşul atrage în jurul lui un „harem” de 2-6 făzăniţe, pe care le păzeşte încă din luna martie, într-un anumit teritoriu, apărat agresiv de eventualii intruşi. „Rotitul" ţine până la sfârşitul lunii aprilie, după care făzăniţa depune 10-12 ouă, într-un cuib rudimentar amenajat pe sol, în locuri ascunse vederii. Cloceşte doar găina după depunerea ultimului ou, circa 24-25 de zile. Puii ies din ou pe la sfârşitul lunii mai, când găsesc deja hrană din abundenţă. Sunt nidifugi şi încep să zboare la 4-6 săptămâni. La un an ating maturitatea sexuală.

În România, fazanul este considerat specia care se pretează cel mai bine la înmulţirea artificială şi la repopularea terenurilor apte pentru aceasta.

Vânare: Se împuşcă în perioada 1 octombrie - 28(29) februarie, cu arma lisă şi cu alice de 3,0 mm.

Trofeul îl constituie pasărea întreagă sau bust naturalizată, ori numai penele din coadă sau parte din pielea pieptului cu pene, purtată ca pampon la pălărie.

Mergi sus

 

Potârnichea (Perdix perdix L.)

Perdix perdix - Atribuire: Marek Szczepanek - GNU Wikimedia Creative CommonsAltă denumire: Potârniche cenuşie.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este o specie autohtonă, valoroasă, frecventă cândva, în efective apreciabile, de la câmpie până în zona de dealuri înalte. A fost semnalată şi la munte, chiar şi în golul alpin, dovedind o plasticitate ecologică remarcabilă, asemănătoare iepurelui.

Are talie mică (320-440 g) şi nuanţa generală cenuşie. Capul, guşa şi parţial coada sunt roşcate, abdomenul alburiu, cu o pată brună-ruginie în formă de potcoavă pe piept. Flancurile sunt tărcate cu brun-roşcat, iar aripile striate cu dungi galbene. Ciocul este cenuşiu, ca şi picioarele exemplarelor mature. Doar puii până la vârsta de un an au picioarele gălbui. În jurul ochilor cafenii, prezintă un cerc îngust roşu.

Dimorfismul sexual este slab evident. Cocoşelul se deosebeşte totuşi de găină prin potcoava brună de pe piept mult mai evidentă şi prin dungile gălbui de pe tectrice, care sunt doar longitudinale, la femelă acestea fiind şi transversale. De asemenea, se mai deosebeşte şi prin lipsa petei mai deschise de deasupra ochiului, care la majoritatea femelelor este evidentă.

Exemplarele tinere, de până la un an, se deosebesc, la rândul lor, de cele adulte prin culoarea galbenă a picioarelor, prin primele două remige mai ascuţite la vârf comparativ cu aceleaşi pene mai rotunjite la exemplarele mature, prin ciocul mai puţin încovoiat şi prin potcoava de pe piept mai conturată .

Se apreciază că puţine potârnichi pot depăşi în libertate vârsta de 3-4 ani.

Glasul, auzit mai des în perioada împerecherii, este emis de cocoşei. De asemenea, este auzit atunci când aceştia conduc cârdul în zbor sau când vor să-l adune.

Puii scot un piuit slab.

Văzul şi auzul sunt la fel de dezvoltate ca şi la fazan.

Urma este asemănătoare cu a fazanului, dar mai mică. Se deosebeşte de urmele de mărimi asemănătoare ale altor păsări prin unghiul mai mare dintre degete, precum şi prin urma degetului din spate, mai scurt şi mai oblic aşezată. Urma pârtie se compune din şiraguri de urme aproximativ paralele, lăsate separat de către indivizii stolului.

Habitat: Preferă terenurile agricole din câmpie şi de pe coline, cu pârloage, tufărişuri, spinării, remize şi crânguri, care le asigură ascunzişuri naturale adecvate şi hrană din abundenţă. La deal, populează izlazurile cu mărăcinişuri şi cătinişuri, iar la munte golurile mari din interiorul sau de deasupra pădurii, precum şi unele parchete exploatate ras din apropierea acestor goluri.

Hrana: Constă în seminţe de plante sălbatice, cereale, vegetale, insecte, larve, râme, melci, ouă de furnică, fructe, frunze verzi, ierburi etc.

Duşmani: Cvasitotalitatea prădătorilor sălbatici cu păr şi pene, precum şi câinii şi pisicile hoinare. În timpul clocitului găinuşa este mai expusă pierderilor decât cocoşelul, ceea ce explică disproporţia existentă între sexe în favoarea masculilor. Poate suferi pierderi grele iarna, pe zăpadă, mai ales în terenurile fără adăposturi, când devine mai vizibilă pentru duşmanii aerieni.

Regresul potârnichii pare să fi fost cauzat, până de curând, de extinderea monoculturilor, de mecanizarea lucrărilor agricole şi, mai ales, de chimizarea exagerată.

În prezent, se constată o reversie neaşteptat de bună a efectivelor, în multe zone din ţară, ca urmare a involuţiei agriculturii moderne. Substanţele chimice periculoase pentru animalele cu sânge cald rămân, ca şi în cazul fazanilor, responsabile de cele mai mari pierderi ale efectivelor speciei.

Obiceiuri: Este o pasăre sedentară, fidelă locului de trai, care nu se îndepărtează mai mult de 1-2 km faţă de locul de baştină. Are activitate exclusiv diurnă. Este de menţionat adaptarea de a înnopta iarna în cerc strâns, pentru a crea un microclimat cu câteva grade în plus faţă de mediul înconjurător. Interesantă este şi mişcarea permanentă, pe parcursul nopţilor geroase, pe care o fac potârnichile de la marginea cercului intrând înspre interior pentru a se încălzi. De asemenea, obiceiul de a înnopta în tunele sub zăpada proaspăt căzută şi de a se ascunde uneori de duşmani sub aceasta.

Reproducere: Stolurile de potârnichi se desfac în perechi, la sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie, ocupând fiecare un anumit teritoriu, în care urmează să scoată şi să crească puii. Acest teritoriu este apărat împotriva eventualilor intruşi.

În cazul potârnichii, femela este cea care alege bărbătuşul. Fidelitatea perechii se menţine cel puţin până în primăvara următoare, dar şi mai mulţi ani la rând dacă ambele exemplare scapă de bătaia puştii şi de duşmani.

La sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, găinuşa depune într-un cuib rudimentar amenajat pe pământ, în culturi sau la margine de desişuri, 10-20 de ouă, în fiecare zi câte unul. Clocitul începe după depunerea ultimului ou şi durează 23-25 de zile. Cloceşte exclusiv găinuşa, însă la creşterea puilor participă ambii părinţi.

De remarcat că părinţii imită convingător păsările rănite, în caz de pericol pentru ouă sau pentru pui, atrăgând astfel atenţia duşmanilor asupra lor, pentru a le abate atenţia de la ceea ce protejează.Dacă prima pontă este distrusă, potârnichea depune a doua pontă, mai redusă însă ca număr de ouă decât prima.

Puii sunt nidifugi şi reuşesc să zboare la 14-18 zile.

La vârsta de 10 luni aceştia devin maturi sexual.

Mergi sus

 

Prepeliţa (Coturnix coturnix L.)

Coturnix coturnix - Atribuire: Guérin Nicolas - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Pitpalac, pitpalacă.

Vezi urme si exemplare

Descriere: Este o pasăre migratoare, oaspete de vară, care soseşte spre sfârşitul lunii aprilie şi pleacă în a doua jumătate a lunii septembrie. Are talie mică (100-150 g) şi culoarea generală brună-cenuşie, brăzdată cu dungi longitudinale şi transversale galbene. Pe cap se pot remarca 3 dungi longitudinale galbene, iar abdomenul este albgălbui-rozaliu. Ciocul este brun cenuşiu. Dimorfismul sexual este slab evident şi constă într-o pată neagră pe guşă, existentă doar la cocoşeii adulţi.

Prezenţa prepeliţei în teren se constată, în principal, după glas.

Aude şi vede bine. Preferă să fugă pe jos şi să se ascundă, decât să zboare.

Habitat: Este o pasăre de câmpie, care preferă terenurile agricole cultivate cu grâu, mei, trifoi, lucernă, floarea soarelui etc. Se întâlneşte însă frecvent şi în zona colinară şi de deal, mai ales în fâneţe umede. În verile secetoase preferă terenurile agricole irigate sau pe cele poziţionate pe lângă canalele cu apă.

Hrana: Asemănătoare cu cea a potârnichii.

Duşmani: De la nevăstuică până la vulpe şi câine, precum şi păsările răpitoare de zi de noapte, îndeosebi cele de talie mică, toate afectează prepeliţa. Nici prădătorii naturali şi nici vânătoarea cu arma nu pot însă influenţa negativ efectivele de prepeliţe, mai mult decât starea vremii. Este specia asupra efectivelor căreia se susţine că intensitatea vânării cu arma nu are nici un efect.

Obiceiuri: Iernează în Africa Centrală, fiind însă întâlnită şi în Africa de Sud. În drumul de reîntoarcere spre Europa, o mare parte dintre exemplare scot un rând de pui în nordul Africii, după care sosesc cu puii tineri şi mai scot un rând de pui în Europa.

Majoritatea prepeliţelor sosesc însă direct în Europa, unde scot două serii de pui pe an.

Migrează doar noaptea, mai ales în nopţile cu lună plină. Uneori când au hrană din abundenţă şi timpul se menţine toamna călduros, întârzie migraţia până după 15 octombrie.

Reproducere: În literatura de specialitate este citată atât ca specie monogamă, cât şi ca specie poligamă. Se comportă totuşi ca o specie poligamă, masculul neparticipând la clocit şi la creşterea puilor. Femela depune 8-15 ouă în luna mai. Ponte complete se întâlnesc însă şi în luna iunie, în luna iulie şi chiar la început de august.

Sunt, fără îndoială, ponte depuse de prepeliţele sosite mai târziu, ponte de înlocuire sau al doilea rând de ponte.

Cuiburile sunt amenajate superficial în culturi, cele mai predispuse distrugerii fiind cele amplasate în culturile cu plante de nutreţ, care se cosesc mecanic, devreme şi repetat. Cele mai puţin expuse sunt cele amplasate în lanurile de cereale şi în fâneţe.

Incubarea durează 16-20 de zile. Puii sunt nidifugi, după 20 de zile pot zbura, iar la o lună ating aproape dimensiunile părinţilor. După două luni sunt complet dezvoltaţi şi apţi pentru migrare. 

Vânarea: Urmărirea acestora cu gonaşi intercalaţi între vânători şi prin sperierea lor cu ajutorul unui lanţ târât pe sol de vânători. Perioada legală de vânătoare este 15 august - 31 decembrie. Se împuşcă folosind alice de maximum 2,0 mm.

Mergi sus

 

Porumbelul gulerat (Columba palumbus L.)

Columba palumbus - Atribuire: Tony Hisgett - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Porumbel popesc, porumbel mare, porumbel ghindar.

Vezi urme si exemplare

Recunoaştere: Este o pasăre de pasaj, dar şi un oaspete de vară în România. În iernile blânde, când găseşte hrană suficientă, rămâne să ierneze în sudul ţării, uneori în stoluri impresionante. În anumiţi ani se comportă, din acelaşi motiv al suficienţei hranei, ca pasăre eratică.

Are aspectul caracteristic porumbeilor şi o culoare cenuşie-albăstruie specifică, comună şi pentru celălalt porumbel, de scorbură. Se deosebeşte de acesta din urmă prin mărime (cântăreşte peste 500 g) şi prin trei categorii de dungi albe vizibile: la aripi, pe flancurile gâtului (care lipsesc la exemplarele juvenile) şi la coadă. Ciocul este roşu, cu vârful galben, iar picioarele roşii . Porumbeii guleraţi trec prin România în februarie-martie spre nord, ca să se înapoieze, în stoluri mari spre sud, în octombrienoiembrie.

Exemplarele care rămân în timpul verii pe teritoriul ţării noastre preferă, pentru cuibărit, atât pădurile de munte cât şi cele din câmpie.

Mergi sus

 

Porumbelul-de-scorbură (Columba oenas L.)

Columba Oenas - Atribuire: Jim Gifford - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Golumb, porumbel albastru.

Vezi urme si exemplare

Recunoaştere: Seamănă cu porumbelul gulerat, dar este mai mic (250 - 350 g) şi nu are nici o pată albă. Din contra, vârful aripilor şi vârful cozii sunt negre, prezentând şi două urme de linii închise transversal la aripi.

Este o pasăre de pasaj, dar se comportă şi ca un oaspete de vară. Soseşte şi pleacă odată cu porumbelul gulerat. Stolurile în care se grupează pentru perioada pasajului sunt mari, neatingând însă dimensiunile celor caracteristice porumbelului gulerat.

În România este întâlnit în pădurile de şes, în pădurile din Lunca Dunării şi în pădurile de deal. Foarte rar este întâlnit şi la munte.

Îşi construieşte cuibul în scorburi, de unde i se trage numele de porumbel-descorbură.

Hrana, înmulţirea şi obiceiurile sunt asemănătoare cu cele descrise pentru porumbelul gulerat. Vânarea şi perioada de vânare sunt identice ale acesteia.

Mergi sus

 

Turturica (Streptopelia turtur L.)

Streptopelia Turtur - Atribuire: Yuvalr - GNU Wikimedia Creative CommonsRecunoaştere: Este specie de pasaj şi oaspete de vară în România. Soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie. Pasajul este în toi între 1 şi 10 septembrie.

Habitatul preferat îl constituie pădurile de câmpie şi cele din zona de deal, limitrofe terenurilor agricole.

Se recunoaşte uşor după penajul brun-roşcat, pătat cu negru, abdomenul alburiu şi gâtul, capul şi guşa uşor roşcate. Pe gât prezintă, de o parte şi de cealaltă, două semiluni negre. Coada este negricioasă cu vârful alb .

Glasul este inconfundabil, de la acesta provenindu-i şi numele.

Reproducere: Este o specie strict monogamă, care depune două ponte pe an, de câte două ouă. Cuibul este amenajat în tufe sau în arbori, la mică înălţime (2 - 3 m).

Incubaţia este scurtă (14 zile), puii rămânând doar două săptămâni în cuib, apoi încă o săptămână pe ramuri în preajma cuibului. La vârsta de o lună sunt deja buni zburători.

Vânarea: Se vânează în perioada 15 august – 28(29) februarie, cu arma lisă şi alice de 2,0 - 2,5 mm. Metoda cea mai des folosită este pânda la locurile de hrănire sau de băut apă. Este apreciată pentru zborul foarte iute, tirul dificil şi carnea gustoasă.

Mergi sus

 

Guguştiucul (Streptopelia decaocto F.)

Streptopelia decaocto - Atribuire: Adrian PingstoneEste o specie alohtonă, devenită sedentară în România în ultimii 50 de ani, asemănătoare ca aspect cu turturica, dar de dimensiuni puţin mai mari decât aceasta. Se deosebeşte de turturică prin culoarea generală cafeniu-cenuşie, prin semiluna neagră localizată pe ceafă şi prin coada mai lungă, negricioasă la bază şi cu mai mult alb la vârf decât la turturică . Cuibăreşte şi se odihneşte preponderent în localităţi.

Depune câte două ouă, de mai multe ori pe an, în cuiburi amenajate în pomi fructiferi, dar şi în arbori, în construcţii părăsite, sub streşini de casă, în crânguri etc.

Puii sunt nidicoli.

Este o specie interesantă pentru vânătoare, dar cu un zbor mai lent decât turturica, favorabil exersării tirului la început de sezon. Perioada de împuşcare, metodele şi mărimea alicelor sunt identice cu cele prezentate pentru turturică.

Mergi sus

 

Ciocârlia (Alauda arvensis L.)

Alauda arvensis - Atribuire: Daniel Pettersson GNU Wikimedia Creative CommonsRecunoaştere: Este considerată cea mai mică pasăre de interes vânătoresc din România. Se întâlneşte în câmpul cultivat sau necultivat agricol.

Face parte din marea familie a ciocârliilor (Alaudidae), prezintă un moţ caracteristic din pene, mai mic şi mai puţin evident comparativ cu creasta ciocârlanului.

Culoarea generală este maro-deschis cu pete dese mai întunecate, aproape albă pe abdomen şi cu marginea posterioară a aripii albă.

Glasul obişnuit este un ciripit sec. Cântecul pare nesfârşit, constând în note înalte specifice, repetate în serii lungi. Începe să cânte imediat după ce se luminează şi continuă să cânte toată ziua. Primele sunete le scoate pe sol, apoi se ridică cântând şi zburând tot mai sus. Spre toamnă, odată cu începerea pasajului, devine tăcută.

Este o pasăre migratoare, care soseşte primăvara, în luna aprilie, când depune 4- 5 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14 zile. Masculul cântă şi zboară în acest răstimp deasupra cuibului. Puii sunt nidicoli. Scoate două serii de pui pe an.

S-a vânat ocazional, dar şi sistematic cu chemătoarea, folosindu-se alice de maximum 2,0 mm, în perioada 1 septembrie - 15 noiembrie. Nu a fost admisă vânătoarea cu oglinzi sau chemători electronice.

Mergi sus

 

Sturzul de iarnă (Turdus pilaris L.)

Turdus pilaris - Atribuire: Adam Kumiszcza - GNU Wikimedia Creative CommonsAltă denumire: Cocoşar.

Recunoaştere: Specie sedentară şi oaspete de iarnă, cu efective în real progres în România, ca urmare firească a extinderii arealului speciei spre sud. Iarna, efectivele cresc brusc datorită aportului de exemplare venite din nord să ierneze în ţara noastră. Se recunoaşte uşor după culoarea gri a capului, a cefei şi a târtiţei, precum şi după culoarea maro-castanie, marmorată de pe spate. Pieptul este maro-gălbui, pătat longitudinal cu pete brune, iar abdomenul albicios. Partea inferioară a aripilor este albă. Ciocul este galben.

Cuibăreşte în lizierele pădurilor, în interiorul arboretelor, în plantaţii, în parcuri şi în copaci izolaţi, de regulă singur, dar uneori şi în colonii mici. Depune 4-5 ouă albastre, pistruiate cu brun, în cuiburi cu migală construite şi lipite cu pământ, amplasate în coronamentul arborilor, la intersecţia şi la baza ramurilor. Femela cloceşte 14 zile. Puii sunt nidicoli. Scoate 2-3 serii de pui pe an.

Iernează în stoluri mari în zonele cu arbuşti producători de fructe sălbatice (porumbar, păducel, măceş, scoruş, sălcioară etc.).

Se vânează în perioada 1 septembrie – 28(29) februarie, cu alice de 2 mm.

Mergi sus

 

Graurul (Sturnus vulgaris L.)

Sturnus vulgaris - Atribuire: Paul Lomax GNU Wikimedia Creative CommonsEste oaspete de vară, întâlnit în efective foarte mari în România. Soseşte la sfârşitul lunii februarie şi pleacă toamna târziu.

Se recunoaşte după culoarea neagră, împestriţată cu pete albe, mai intense iarna.

Vara are ciocul galben şi culoarea mai vie, toamna are ciocul cenuşiu şi culoarea mai mată.

Se află tot timpul în mişcare, în căutare de insecte, fructe, seminţe etc.

Trăieşte în stoluri, exceptând perioada de cuibărit. Stolurile sunt uneori de dimensiuni uriaşe, membrii acestora zburând perfect sincronizat. Înnoptează cu precădere în stufărişuri, făcând o zarvă de nedescris. În zbor scoate continuu strigăte scurte şi aspre. Cântecul său este însă melodios, compus din fluierături, combinate cu foarte multe sunete imitate.

Mergi sus

 

Cioara grivă (Corvus corone L.)

Corvus corone - Atribuire: Benutzer:BS Thurner Hof - GNU Wikimedia Creative CommonsAlte denumiri: Cioară cenuşie (Corvus corone sardonius), denumire uzitată corect în sud, şi cioară-grivă-ardeleană (Corvus corone cornix) folosită, de asemenea, corect în Transilvania, Banat şi Bucovina. Se mai folosesc denumirile de cioară sură, grivană sau cioara grivă sudică în restul ţării, la sud şi la est de Carpaţi. De fapt sunt două subspecii de cioară grivă, care se deosebesc puţin din punct de vedere morfologic, nu însă şi din punct de vedere vânătoresc. Carpaţii par să reprezinte linia de demarcaţie între aceste două subspecii.

Vezi urme si exemplare

În România, doar în Banat şi în sudul Ardealului, se mai întâlneşte o subspecie neagră de cioară grivă, denumită cioara neagră (Corvus corone corone L.), foarte asemănătoare cu cioara de semănătură, fără însă a prezenta piele nudă alburie la baza ciocului şi „pantaloni”. Se aseamănă la aspect general cu corbul, dar este mai redusă ca dimensiuni.

Recunoaştere: Cioara cenuşie are capul, guşa, remigele aripilor şi rectricele cozii de culoare neagră mată, restul corpului fiind cenuşiu . Cioara grivă ardeleană este de dimensiuni puţin mai reduse decât cioara cenuşie, iar contrastele culorilor sunt mai pregnante, în sensul că are remigele secundare de un negru lucios, iar „vesta” cenuşie este mai deschisă la culoare.

Ambele subspecii trăiesc în număr mare la câmpie. În zonele de dealuri sunt mai rare, iar în regiunea de munte, de-a lungul văilor, doar câteva exemplare. Cioara cenuşie este regăsită în efective numeroase şi în Lunca şi Delta Dunării.

Glasul este un cârâit caracteristic. Simţul văzului este de o acuitate excepţională.

Are longevitate mare, apreciată la 20-30 de ani.

 

Cioara-de-semănătură (Corvus frugilegus L.)

Corvus frugilegus - Atribuire: Rafał Komorowski GNU Wikimedia Creative CommonsRecunoaştere: Are penajul negru cu reflexe violacee metalice. Spre deosebire de corb, care este mult mai mare, şi spre deosebire de cioara neagră (Corvus corone corone L.) cu care se poate confunda în Banat şi sudul Ardealului, prezintă „pantaloni” şi o porţiune de piele nudă la baza ciocului, de culoare deschisă.

Vezi urme si exemplare

Puii zburători şi exemplarele juvenile se pot confunda cu ciorile negre tinere, deoarece nu prezintă decât cel mult un început de inel nud la baza ciocului.

Mergi sus

 

Coţofana (Pica pica L.)

Pica pica - Atribuire: Pierre-Selim - GNU Wikimedia Creative CommonsAltă denumire: Ţarcă.

Recunoaştere: Este una dintre cele mai cunoscute corvide, fiindcă atrage atenţia prin coloritul ei pestriţ şi prin coada lungă, ce o face inconfundabilă.

Vezi urme si exemplare

Se întâlneşte în zona de câmpie şi de deal, ca pasăre sedentară. În ultima perioadă s-a apropiat mult de localităţi şi de oraşe, adaptându-se la viaţa în grădini, în parcuri şi chiar în curţi.

Profilul alimentar este asemănător cu cel al ciorii grive, motiv pentru care este considerată, ca şi aceasta, dăunătoare pentru activitatea cinegetică.

Mergi sus

 

Gaiţa (Garrulus glandarius L.)

Garrulus glandarius - Atribuire: Luc Viatour / www.Lucnix.be - GNU Wikimedia Creative CommonsEste o specie sedentară, bine cunoscută, răspândită din zona de câmpie până la limita superioară a pădurii.

Vezi urme si exemplare

Atrage atenţia prin firea ei curioasă şi gălăgioasă. De asemenea, prin obiceiul de imita glasul altor specii de păsări şi chiar anumite sunete omeneşti.

Vieţuieşte în păduri, dar se apropie permanent de livezile şi grădinile din preajma aşezărilor omeneşti.

Cuiburile sunt amplasate în arbori, unde femela depune 5-6 ouă, la începutul lunii aprilie. Clocesc alternativ atât femela, cât şi masculul. Puii îşi iau zborul la 20 de zile de la eclozare şi devin apţi de reproducere la vârsta de un an.

Mergi sus

 

 

Mergi sus