Respectă vânatul

Calitatea de vânător trebuie înţeleasă deci ca o poziţie câştigată în societate, care trebuie cinstită şi ferită de orice ar putea-o compromite.

Asemenea oricărui vânător care se respectă şi-şi respectă obştea din care face parte, trebuie să fii pe deplin conştient de faptul că vânătoarea nu se poate practica oricând şi oricum, ci doar în perioade legale de vânătoare, în limitele cotelor de recoltă aprobate, prin metode admise de lege şi cu mijloace adecvate asigurării caracterului sportiv al activităţii.

Iată, aşadar, câteva dintre motivele pentru care vânătorul trebuie să respecte diversele limite impuse sau autoimpuse exercitării dreptului său de a vâna.

Concis,reguli de comportament vânătoresc, după cum urmează:

  • respectă întocmai perioadele, metodele şi mijloacele de vânătoare autorizate
  • nu trage asupra speciilor la care vânătoarea nu este autorizată;
  • nu lega plăcerea vânătorii de reuşita cantitativă, ci de caracterul sportiv în care s-a desfăşurat; cel mai bun vânător nu este acela care a realizat cel mai mare tablou, ci cel care ştie să vâneze „frumos”, adică sportiv şi în deplină concordanţă cu etica vânătorească.

Oricum ar fi vânatul, viu sau împuşcat, el trebuie să se bucure de un tratament corespunzător unui adversar autentic. Fiindcă doar adversar, nicidecum duşman, poate fi considerat vânatul, din moment ce lupta, de altfel inegală, este declanşată întotdeauna din iniţiativa vânătorului, atunci când acesta porneşte în căutarea, urmărirea şi hăituirea vânatului, cu intenţia de a-l dobândi. Se deschide astfel posibilitatea unei lupte în care vânatul devine, fără voia sa, adversarul vânătorului.

Reamintim cele mai cunoscute interdicţii de a trage:

  • în iepurii care stau pe culcuş ori în cei opriţi din fugă să prospecteze împrejurimile;
  • în fazanii care s-au oprit pe loc, fug pe jos ori stau pe cracă;
  • în potârnichile şi în sitarii aflaţi pe sol;
  • în păsările de baltă aşezate pe apă;
  • în iepuri, în fazani şi în potârnichi de la apusul până la răsăritul soarelui ori la pândă;
  • în căpriori, în cerbi comuni, în cerbi lopătari şi în capre negre la sărării, la adăpători şi la hrănitori;
  • în urşi din observatoare complet închise ori la locurile de nădire, unde li se creează reflexe condiţionate;
  • în femela-mamă şi în cea conducătoare de grup (cârd, ciurdă, ciopor); mai ales în cazul mistreţului, scroafa conducătoare şi femelele-mame se impun a fi cruţate;
  • în păsări care au pui nezburători şi în pui mai înainte de a putea zbura uşor;
  • în prepeliţele şi potârnichile care atrag câinii prefăcându-se rănite, deoarece cu certitudine sunt mame şi au pui în preajmă;
  • în mistreţii blocaţi în nămeţi, aflaţi în imposibilitatea de fugă;
  • în vânatul care, împins de foame, intră în sate ori în cel care, în caz de inundaţii, îşi găseşte salvarea pe movile, ridicături

Câteva reguli, referitoare la vânatul împuşcat se reamintesc, tot exemplificativ, pentru a se cunoaşte şi respecta:

  • adună vânatul mic împuşcat lângă ţiitoare şi aranjează-l ordonat, aşezat pe partea dreaptă, într-un loc curat, cu penele şi cu părul curăţite şi netezite, pentru a fi strâns ulterior de cei stabiliţi de organizatori în acest scop ori transportă-l singur la locul de adunare; nu introduce niciodată vânatul mic în tolbă sau în rucsac, pentru a nu lăsa nici un moment bănuiala că ţi-ai dori să-l însuşeşti, pe furiş;
  • în faţa vânatului mare căzut descoperă-te câteva clipe şi rămâi căit, cu gânduri de preţuire şi milă; această scurtă ceremonie de cinstire, care poartă denumirea de „priveghiul vânatului”, te onorează; numai după aceea îl poţi aşeza pe partea dreaptă, îl poţi lua în primire şi ţi se poate oferi crenguţa de brad, de molid, degorun sau de arin înmuiată în sângele vânatului plantivor, pentru a o purta la pălărie; şi numai după acest ceremonial este permisă strângerea vânatului pentru tablou;
  • nu-ţi este admisă, sub nici un motiv, sluţirea vânatului împuşcat, prin smulgerea părului din coamă sau a penelor din coadă mai înainte de împărţirea acestuia la vânători;
  • nu admite lovirea vânatului împuşcat cu bâta sau cu picioarele şi nici adresarea de injurii acestuia, fapte care dovedesc lipsă de înţelegere şi de bun-simţ din partea celor ce le săvârşesc;
  • nu păşi peste vânatul căzut şi consideră nevrednice de vânător fotografiile călare pe vânat sau cu piciorul pus ostentativ pe acesta;
  • nu face glume proaste pe seama vânatului împuşcat, nu-l mutila sub nici un motiv şi nu-l fotografia în posturi hilare (cu şapca pe cap, cu pipa în gură); toate acestea sunt considerate cel puţin necuviinţe grave la adresa vânatului;
  • foloseşte vânatul împuşcat, nu-l strica degeaba; aceasta constituie o altă problemă de etică vânătorească, vânătorul fiind obligat să utilizeze cât mai complet posibil vânatul doborât prin vânătoare; .

Mergi sus